jeudi 8 décembre 2016

[1199] - În paradis, la Opéra de Nice


Paradisul este sus, sus, cât se poate de sus.
Aproape de lumină, aproape de zei.
La fel e şi la operă. Tocmai din cauza asta se şi numeşte „paradis”.
Paradisul e foarte aproape de marele candelabru şi de plafonul pictat cu personaje mitologice.


Paradisul e cât se poate de aproape de tavan şi cât se poate de departe de scenă.
Dar aici se găsesc biletele cele mai ieftine, Care, fie vorba între noi, sunt mai scumpe
 decât biletele ieftine de la Opera din Paris, fie ea Garnier sau Bastille.


Dacă vrei să pari tânăr, urci până la etajul 6 pe scări. Dacă nu, faci coadă la lift.
Nu are rost să te grăbeşti, chiar dacă în paradis, pe laterală şi în rândul din spate, plasamentul este liber, în ordinea venirii.
Oricum, de pe niciunul din locurile ieftine din paradis nu se vede scena.


I se spune „paradis” atunci când nu i se spune „poulailler”, coteţul de găini. 
Sau, mai pe româneşte, „cucurigu”.
Rândul din faţă e plin de copii. 
„Les enfants du paradis”, îmi vine în minte titlul filmului lui Marcel Carné... 
„Les enfants du paradis” - publicul de la cucurigu, publicul preferat de Jacques Prévert, scenaristul filmului.


Dacă stau în banca mea, reuşesc să zăresc un colţ mic din panoul alb pe care va apare subtitrarea. 
Asta până când se va umple şi rândul din faţă...
Dar dacă mă ridic în picioare, mă aplec tare, îmi lungesc gâtul şi mi-l sucesc cât mă ţin puterile, poate am şansa să văd ceva. 
Tocmai aşa zăresc ecranul micuţ pus la capul rândului, pe care se poate vedea scena. 
Mai este un ecran exact în partea opusă a sălii, pe care imaginea pare mai clară. Şi mai depărtată, evident.


Sala va fi arhiplină. Poate şi fiindcă e spectacolul de duminică după-amiaza, sunt foarte mulţi copii. 
Unii parcă au venit cu şcoala. Sunt extrem de numeroşi şi puţin cam gălăgioşi.
Nu toţi. În timpul spectacolului, un băieţel aplecat peste balustradă îşi mănâncă tăcut sandvişul adus de acasă. 
Spectatorii de la parter pot beneficia de firmituri din paradis...
În partea opusă a paradisului, figurile altor copii rămân iluminate fantomatic de ecranele telefoanelor, mult timp după ce lumina din sală s-a stins.


În schimb, în paradis, sunetul e excepţional.
Rareori mi-a fost dat să aud, pe viu, o orchestră de operă sunând atât de bine.
Chiar şi corul cântă minunat!
Nu pot însă să spun mai nimic despre „punerea în scenă”, despre decoruri sau costume. 
Şi nu pot să spun nimic nici despre aria Reginei Nopţii din actul II. Am plecat la pauză.


„Flautul fermecat” la Opera din Nisa
Corul Operei din Nisa
Orchestra Filarmonică din Nisa dirijată de Ariane Matiakh (!!)
Duminică, 4 decembrie 2016, ora 15.

lundi 5 décembre 2016

Teatrul amintirilor cu regizorul DAN PUICAN [15] - O piesă care a văzut lumea: „Caviar, vodcă şi bye-bye”

Personajele, în ordinea apariţiei:
George Astaloş, Eugen Preda, Dan Amedeo Lăzărescu, Tamara Buciuceanu, Alexandru Arşinel.

„Să vă întreb acum despre spectacolul cu care aţi văzut lumea,
sau mai degrabă, care a văzut lumea datorită dumneavoastră.
 Deci Caviar, vodcă şi bye-bye. 
Cum...?”


Hei, Caviarul a fost o treabă frumoasă... Uite, sunt aproape 16 ani de când ne-am deplasat pentru prima dată.

Eu am făcut mai multe piese ale lui George Astaloş. El le-a trimis prin Eugen Preda şi majoritatea mi s-au dat mie. Şi la un moment dat am prins şi Caviar, vodcă şi bye-bye. Întâmplarea a făcut, când înregistram Caviar, vodcă şi bye-bye, el [George Astaloş] să fie in ţară. Stătea pe vremea aia la Paris şi venea foarte rar la Bucureşti, şi m-a rugat: „Dan, dă-mi voie să asist şi eu când repeţi cu actorii.”

Eu, de obicei, nu le dau voie celor care scriu piese sau fac scenarii să asiste la repetiţie. Că au probleme... Am avut nişte dificultăţi cu Dan Amedeo Lăzărescu la o emisiune despre Shakespeare şi într-un fel l-a jignit pe un actor. Şi de atuncea nu dădeam voie...

Şi lui Astaloş i-am dat voie să stea în studio împreună cu actorii. Şi la un moment dat, a sărit în sus şi a spus: „Asta nu e piese mea! Este extraordinară! N-am crezut că poate fi jucată aşa, Caviar, vodcă şi bye-bye.”
La care, Tamara, spontană, zice: „Dacă îţi place aşa de mult, de ce nu ne duci la Paris?”

Bref: el pleacă la Paris şi peste o săptămănă primesc o scrisoare - el ştie să scrie foarte frumos, în care îmi spune că a vorbit la Centrul cultural de la Paris să ajungem, dar trebuie să fac rost de bani, pentru diurna actorilor, pentru transport, pentru cazare la hotel, costă atât...
Şi am început să-mi pun problema: „Hai, domnule, să mergem cu spectacolul la Paris!”
Trebuie să recunosc că Arşinel a fost primul care mi-a sărit în ajutor.
[...]
Şi aşa am ajuns la Paris, pentru un spectacol. Dar fiindcă a fost aşa de multă lume la primul spectacol, au cerut şi al doilea spectacol.  [...] Doamna Firan, care era la New Yok, mi-a dat un telefon şi-mi zice: „Nu vreţi să veniţi să veniţi cu spectacolul lui Astaloş la New York?” Şi ne-am dus la New York; l-am jucat şi la Washigton. Pe urmă am fost la Bonn, am jucat la Mannheim şi la Bruxelles. Şi uite aşa, de la o joacă a noastră, am ajuns să jucăm acest spectacol în 33 de ţări.
[...]
Cei mai mulţi [spectatori] şi cei mai entuziaşti au fost la Melbourne. [...] La Melbourne era o sală de 1.000 de locuri. A fost arhiplină, s-au închis porţile şi spectacolul, care durează 2 ore şi 10 minute, a durat 2 ore şi 40 de minute, cu aplauze, nu i-au lăsat pe actori să plece de pe scenă, s-au fotografiat, erau în-cân-taţi! Eu consider Melbourne cel mai entuziast public care l-am avut vreodată.
[...]

video

[Mai mult, în secvenţa video de mai sus]
Interviu realizat în august 2013 @ MSChirca