lundi 27 avril 2009

Film (1) - Valeria Gaia Guermanika

Scena finala
(Ils mourront tous, sauf moi - 24 aprilie 2009)

Am ramas pana la sfarsitul genericului. Am zambit cand am recunoscut in incheiere, in noul logo stilizat al Mosfilmului, vechea statuie a Verei Muhina cu muncitorul si colhoznica, imagine care aparea odata la inceputul fiecarei productii Mosfilm. De data aceasta, la inceput aparuse numele companiei care a realizat pelicula: Profit Film. Se schimba vremurile…

Am profitat de intuneric pentru a ne sterge o umbra de tristete din coltul ochilor. Am iesit si am pornit-o tacuti, strabatand multimea zgomotoasa din jurul Centrului Pompidou. Inca nu iesisem din poveste. Am inceput apoi sa vorbim amandoi in acelasi timp.



Foto Mihaela Chirca


Despre film, desigur. "Ils mourront tous sauf moi", care in rusa suna "Vse umrut a ja ostanus". Filmul a primit o mentiune speciala la Caméra d'or, Cannes 2008. Despre regizoare, bineinteles. Valeria Gaia Guermanika. Moscovita nascuta in 1984.

Despre actori, despre personaje, despre tineri. Despre o societatea care si-a pierdut vechile repere, fara sa-si gaseasca inca altele noi. Despre violenta fizica, agresivitate verbala, lipsa de comunicare, individualism, sex, drog, alcool – care jaloneaza viata elevilor unui liceu din periferia Moscovei. Dar ne-am adus aminte de recentul film al lui Clint Eastwood, "Gran Torino". Oare viata tinerilor din periferia unui oras american nu este compusa din exact aceleasi ingrediente? Exact aceleasi! Iar intrebarea pe care si-o pune la un moment dat batranul personaj din filmul american, iti vine imediat in minte cand privesti si filmul tinerei regizoare moscovite: "Ce se intampla oare cu copiii astia?"

Copii care isi doresc o lume fara adulti. Copii care leaga prietenii pe care jura sa le tina "pana atunci cand vor deveni adulti", dar care isi calca juramintele in ziua urmatoare. Au crescut oare atat de repede, au devenit adulti peste noapte ? Poate ca da, dar au devenit niste adulti tristi.

Comunicarea dintre parinti si copii pare definitiv compromisa. Un tata la somaj, purtand o coada de cal care iti spune ca a fost si el odata tanar si rebel, si ca nu vrea sa uite asta, cu o fata care il aduce la exasperare tocmai prin rebeliunea tineretii. O bataie pe care tatal i-o trage fetei asa, ca pe vremea cand copiii inca mai puteau fi batuti. Fata isi cere iertare, tatal sfarseste plangand pe umarul fetei. Suflet slav sau suflet slab, dar il intelegem atat de bine!

Violenta, fizica si verbala, solutia disperarii atunci cand nu intrezaresti nici o alta cale de rezolvare a problemelor, multe, de fiecare zi si foarte importante in ochii tai. Atunci ce iti mai ramane decat sa spui parintilor: "Toti o sa muriti, dar eu o sa raman!", sa pleci trantind usa si sa te duci sa plangi?

Dar tocmai aici e farmecul scenei finale. Caci fata nu se duce sa planga in camera ei, langa oglinda in care se admirase nu de mult cu un cercel in buric, nu se duce sa planga afara, sa se ascunda langa bloc sau in curtea scolii, ale carei tainite le stia bine, nu se duce nici la vreo prietena improbabila. Fata se duce in alta camera si se ghemuieste plangand, cu capul pe genunchi, intre un birou si o canapea. Numai ca imaginea biroului si a canapelei mai aparuse in film doar o singura data. Atunci tatal citea, stand intins pe canapea, iar mama scria la birou. Este deci nevoie de repere, este nevoie sa simtim prezenta parintilor, chiar daca ei nu mai sunt acum aici. Dati-mi voie sa vad in aceasta scena finala o unda de speranta ascunsa cu pudoare si talent.

MSChirca

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire