dimanche 7 juin 2009

Spor de zâmbet (7) - Cum am devenit

Cum am devenit blogueur
sau blogger, bloghist, blogar etc.

"Tat, de ce nu scrii tu un blog?" – ma intreba pe neasteptate una din fete. Bun, nu imi cere sa‑i desenez o oaie. Asta ar fi mult mai greu. Dar un blog?

Eram intr-una din acele rare ocazii in care putusem face, toti patru, ca drumurile noastre sa se alature pentru cateva ore. Prea putine si rare - dupa unii, suficiente - dupa altii. Ne indreptam spre statia de metrou unde urma sa ne luam la revedere. Fiecare parinte mergea alaturi de una din fete, dornic sa-i transmita sfaturi de ultima ora, indispensabile/inutile – si asta dupa unii/dupa altii.

Glumesc, desigur. Suntem foarte multumiti sa ne intalnim, cat de putin, fie cu una, cu alta sau cu ambele fete. Si ne ferim, pe cat posibil, sa le dam sfaturi. Avem oarecum oroare de sfaturi, mai ales de sfaturile pline de bune intentii. Chiar si de sfaturile pline de bune intentii ale parintilor. Doar unul dintre noi le-ar accepta acum cu draga inima. Dar asta e o alta poveste...

"Stii, de multe ori cand imi scrii o poveste prin mail, ma gandesc ca mi-ar place sa o trimit si altcuiva, dar nu stiu daca tu ai fi de acord. Ar trebui mai intai sa-ti cer parerea. Apoi, la un mail pe care mi‑l trimiti personal, am impresia ca trebuie sa-ti raspund si nu pot totdeauna, sau nu am timp imediat. Chiar de citit, un blog pot sa-l citesc atunci cand am timp etc." Asta era, deci! Diplomatica prezentarea problemei. Si interesanta propunerea!





"Si cum se scrie un blog?" – intreb eu, ajuns la varsta la care invat de la copii. "Uite, iti trimit adresele unor bloguri pe care le urmaresc regulat si o sa vezi despre ce e vorba". Ajuns aici, daca a ajuns pana aici, cititorul va trece pe un alt blog, zicandu-si: "Ce rost are sa citesc un blog scris de cineva care nu stie ce e ala un blog? Un tip care face proza, fara sa stie ca face proza?" Trebuie sa ii dau dreptate.

M-am plimbat cateva zile prin zeci de bloguri. Aparent poti scrie oricum despre orice. Si nu ma refer numai la blogurile oamenilor politici. Fiecare persoana fizica alfabetizata si cu acces la internet poate sa scrie ce ii trece prin cap. Mai grav e cand nu ii trece si tot scrie… Poti pune fotografii si filmulete si muzica. Poti avea abonati fideli si cititori infideli. Poti pune contoare vizibile sau invizibile. Poti sa pui chiar si o harta pe care sa vezi din ce colt al Pamantului asta rotund ca o frunza de varza s-a conectat un insomniac sa-ti citeasca ultimele elucubratii. Poti semna anonim sau pseudonim (ceea ce-i tot aia). Poti deveni un anonim celebru! Cunosc acum o multime de bloguri remarcabile cu autori anonimi. Exceptia confirma regula: bloguri necitite decat de autorii lor, autori care au insa curajul semnaturii (vezi mai jos). Ma linisteste o afirmatie facuta pe http://en.wikipedia.org/wiki/Blog: "Personal bloggers usually take pride in their blog posts, even if their blog is never read by anyone but them."

Si uite asa am devenit blogueur. Mi-am pus chiar si un contoar invizibil din care n-am exclus IP-ul calculatoarelor la care am acces. Asa am senzatia ca ma citeste mai multa lume. Am chiar si cinci abonati fideli: fetele, nasul, un prieten care scrie foarte rar si un abonat pe care nu-l cunosteam si de care sunt foarte mandru. Rectificare: "suntem foarte mandri", caci "Aici-Acum" nu este un blog personal, ci este un "blog familial"! A nu se uita zambetul! Si tot asa am iesit din anonimat. Pentru ca daca va duceti pe Google si cautati "blog", vi se vor afisa 3.140.000.000 de raspunsuri (da, peste trei miliarde!). Iar unul dintre ele, probabil, face referire si la blogul acesta.

MSChirca

2 commentaires:

  1. Ca o initiere in ale "blogaritului", o regula nescrisa, dar de bon ton, spune ca-i frumos sa raspunzi la blogarii care-ti lasa un comentariu. Please advise.

    RépondreSupprimer