mardi 24 novembre 2009

Spor de zâmbet (9) - Merita oare sa ma mai intorc?

Titlul de mai sus este derutant.
Ai putea crede ca este vorba despre Romania, despre emigratie, despre prima iubire...
Va linistesc de la inceput – nu-i vorba de asa ceva si nici de ceva apropiat!
Ce inselatoare pot fi titlurile!


Cu fotografia de mai sus este la fel. Ai putea crede ca vreau sa transmit tot un mesaj legat de Romania, mai ales ca fructele se cheama longan, ceea ce te duce cu gandul la Logan, nu-i asa?
Dar fotografia de sus nu are nici o legatura cu ceea ce vreau eu sa va povestesc.
Imi face numai placere sa va o arat aici-acum, cat nu am terminat de rontait „longanurile”.
Ce inselatoare pot fi fotografiile!

Ghiciti despre ce vreau sa va vorbesc?
Nu ghiciti? Cum zice francezul: „Tu donnes ta langue au chat?”
Uite ca v-am dat un indiciu foarte important: le chat!

Il cunoasteti deja pe Bonnie. V-am mai vorbit despre el. Bun, stiu ca e vorba de „ea”, o pisica mare, usor supraponderala, care are aproape patru ani. Dar eu ma gandesc la „ea” mereu ca la „el” – pisicul simpatic foc pe care l-am adoptat cand avea cateva saptamani. „Ehe, unde sunt pisoii de altadata?” – cum zicea un alt francez.

V-ati dat seama din povestirile precedente ca relatiile lui Bonnie cu noi sunt destul de complexe, asa ca chestiunea „cine pe cine a adoptat?” ramane deschisa. Cu timpul, Bonnie a reusit sa ne faca sa intelegem cateva lucruri simple: ii este foame putin si des, dar la ore neobisnuite; locurile in care ii place sa doarma sunt exact locurile unde am vrea si noi sa ne asezam; perioadele lui de veghe si odihna nu au nici o legatura cu bioritmurile noastre. Asa ca eu mi-am adaptat bioritmul pentru o convietuire pasnica cu pisoiul. Inainte de a ma culca verific daca are suficiente graunte si eventual ma trezesc cu cateva minute inainte lui, pe la 4 dimineata, sa vad daca nu cumva i s-au terminat. Dupa ce isi ia micul dejun la ora 4:15-4:20 trecute fix, Bonnie pleaca in hoinareala matinala (sau nocturna – depinde de anotimp).

Si aici intervine intrebarea din titlu. Chiar daca este satul, Bonnie nu pleaca niciodata de acasa daca strachinuta lui e goala. Daca e cazul, ma chema usor, cum numai el stie sa o faca, si ma conduce in fata strachinutei goale. Se aseaza in fund in fata ei si se uita o data la strachinuta si o data la cutia cu graunte care e asezata alaturi. Acum, nu ca vreau sa ma laud, dar dupa numai cateva repetitii eu am inteles ce vrea Bonnie sa-mi spuna („umple, dom’le, strachinuta!”), in timp ce ea de ani de zile nu a inteles ca noi ii punem cutia cu graunte alaturi ca sa se serveasca singura!

Doar dupa ce vede ca strachinuta are graunte, fara macar sa guste vreuna, Bonnie se indreapta spre usa, asteptand demna ca personalul de serviciu sa i-o deschida. De ce nu pleaca oare niciodata Bonnie de acasa lasandu-si strachinuta goala? Vrea sa aiba niste repere sigure? De ce mi se pare mie ca de fiecare data se intreaba: „Merita oare sa ma mai intorc?”

MSChirca

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire