jeudi 19 novembre 2009

Franta (6) - Victoria?

Iubesc fotbalul!



Cand spun asta ma gandesc la fotbalul jucat cu baietii de pe Teohari pe strada, cam intre numerele 19 si 24. La vremea aceea, sfarsitul anilor 50 - inceputul anilor 60, era o singura masina pe toata strada. Portile erau pe trotuarele opuse, intre stalp si gard. Gardul de la n°19 era cat se poate de pacatos, din fier forjat, cu varfuri ascutite, facute parca special sa ne sparga mingile. Asta punea capat drastic unui meci si intrerupea competitia pe mai multe zile. Mult mai eficient si rapid decat reuseau sa o faca mamele care ne mai chemau si pe acasa.

Iubesc fotbalul! Cel pe care il jucam cu colegii de clasa de la Balcescu pe terenurile create ad-hoc in parcul ce inconjura hipodromul din Calea Plevnei. Sau meciul de fotbal pe care l-am jucat la nu mai stiu ce competitie in Complexul Studentesc din Tei. Studentia a marcat insa si o scadere a interesului pentru practicarea fotbalului, in favoarea unor sporturi mixte.

A continuat sa-mi placa fotbalul, dar ca spectator. Mai ales ca nicicand nu adormeam mai bine decat in timpul transmisiilor la televizor de duminica dupa-amiaza. Chiar daca anii au trecut si meridianele mi s-au schimbat, atractia unui meci la televizor a ramas nestinsa. Mai ales de cand a devenit singurul mod in care poti vedea 22 de milionari in chiloti alergand dupa o minge, dupa cum spunea cineva.

Pentru meciul de aseara, Amelia a renuntat sa priveasca „Bones” – unul din putinele seriale transmise in Franta si in VO (version originale), iar eu am pus deoparte o carte interesanta de Antoine Bello: „Les falsificateurs” – titlu premonitoriu, dupa cum aveam sa-mi dau seama mai tarziu. Toate aceste renuntari pentru a privi, printre alti milionari, pe Thierry Henry, capitanul echipei Frantei in meciul retur cu Irlanda.

Am vazut golul irlandezilor – simplu, clar, ca la antrenament. Am vrut sa numar jucatorii de pe teren, caci irlandezii pareau totdeauna mai numerosi. Asta a fost greseala mea. Numarandu-i, am adormit. Cand m-am trezit, scorul era 1:1. Franta era calificata. Dar cei trei comentatori pareau foarte stanjeniti. S-a reluat scena golului marcat de echipa Frantei. Thierry Henry isi aranjase clar mingea cu mana, inainte de a pasa lui Gallas, care marcase. Arbitrii nu zarisera mana lui Henry. „Ce putea sa faca arbitrul?” – se intreba unul dintre comentatori, si tot singur raspundea: „Sa se duca sa-l intrebe pe Henry!”

Camerele de luat vederi au urmarit in continuare mai mult figura lui Henry decat meciul. Ma tot gandesc ce ocazie imensa a ratat Henry! Nu de a inscrie sau de a pasa decisiv, ci de fair-play. Nu era nevoie sa vina arbitrul sa-l intrebe. Ar fi trebuit sa recunoasca imediat ca a jucat mingea cu mana. Unde mai pui ca era si capitanul echipei. S-ar fi calificat Franta? Cred ca asta ar fi trecut pe planul secund si infrangerea ar fi fost frumoasa. Victoria asta este insa urata.

Iubesc fotbalul, dar ii detest pe fotbalisti!
Oare cine a spus asta?

MSChirca

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire