lundi 27 août 2012

Leul de la Mănăstirea Ieronimilor

Am plecat mai departe, privind în jur, căutându-l.


Am intrat într-o încăpere imensă, altădată sala de mese a mănăstirii.
Am privit poveşti istorisite pe plăci de ceramică.
 Scene din viaţa lui Iosif în Egipt, din Vechiul Testament, pe un perete; pe cel opus: miracolul hrănirii celor 5.000, din Noul Testament, cunoscut şi ca Minunea celor cinci pâini şi doi peşti.
Dar nici urmă de leu.
Mi s-a părut că-l zăresc în blazonul pictat pe un tavan.
Era un leu ridicat pe labele din spate, dar nu cel pe care îl căutam: avea coama prea ondulată, coada prea scurtă şi nu strângea nici o ţevuşcă între dinţi.
Aşa că am urmat pasul altor turişti, ajungând în balconul bisericii .
Puţină istorie: construcţia Mănăstirii Ieronimilor şi a Bisericii Sfânta Maria a început pe 6 ianuarie 1501 (cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Jerónimos_Monastery), la puţin timp după întoarcerea lui Vasco da Gama din prima sa călătorie în India. 
Regele Manuel I (de unde stilul "manuelian" al construcţiei) a alocat pentru aceasta banii proveniţi din Vintena da Pimenta, taxa pe comerţul cu Africa şi Orientul, echivalentă cu 70 de kilograme de aur pe an. Construcţia a fost terminată 100 de ani mai târziu.
Am privit stâlpii octogonali, înalţi de 25 de metri, care ţineau bolta. 
Rezistaseră teribilului cutremur din 1755. Se pare că stricăciuni mai mari au produs mănăstirii trupele napoleoniene (cf. http://fr.wikipedia.org/wiki/Monastère_des_Hiéronymites).
Stâlpii erau sculptaţi de jos până sus. Am căutat lei ascunşi,
dar nu am zărit decât copii, plante 
şi fiinţe fantastice.
Am coborât să privesc mai îndeaproape.
Aici, în biserică, îşi petreceau călugării şapte ore pe zi, rugându-se, cântând, asistând la slujbă.
M-am rugat, dar nu am cântat,
şi nici şapte ore nu am stat,
 pentru că trebuia să găsesc leul de piatră.
Am crezut că-l zăresc printre leii încremeniţi de durere, 
striviţi de sarcofagele a doi portughezi celebri:
poetul Luis Vaz de Camões (1525-1580) 
şi navigatorul Vasco da Gamma (1469-1524).

Dar leul meu nu era printre ei.

Am ieşit din biserică, întrebându-mă unde poate fi.
Ajuns în stradă, am privit cele două porţi minunate de la intrarea de sud.
Şi doar atunci am răsuflat uşurat văzându-l, deasupra porţilor, alături de Sfântul Ieremia.
Pe când ne depărtam, povestind cele văzute şi nevăzute, am auzit din nou un glas, un alt glas, care îmi şoptea:
"Hei, dar tu chiar eşti fascinat de leii de piatră?"

De data asta îmi vorbise un cal maro, care părea ţinuit în asfalt, ca într-un insectar, cu un stâlp de telegraf. Era singur, gânditor şi resemnat. Aştepta turişti pe care să-i plimbe prin Lisabona, în sfârşit de decembrie.

Am stat puţin la taclale. I-am povestit de o mică piatră cubică de pavaj pe care aveam de gând să o aduc acasă, ca amintire din Portugalia. Dar mai ales am vorbit de Mănăstirea Ieronimilor, de leii şi de florile de piatră.
"Lei şi flori de piatră? s-a mirat el.
Când există animale şi flori adevărate?!"

3 commentaires:

  1. magnifiques photos reportage!
    les images du Christ sont incroyables !
    merci à vous deux
    happy semaine

    RépondreSupprimer
  2. Frumoasa plimbare. M-am chinuit un pic sa descopar leul de piatra printre atatea flori si plante la fel de frumoase si reci ca si el. Tot din piatra. :)
    O saptamana frumoasa va doresc!

    RépondreSupprimer
  3. Am fost grozav de impresionata de aceasta manastire din Lisabona.
    Sper mult sa ajung pe acolo...

    RépondreSupprimer