vendredi 31 août 2012

Jing'an Temple, Shanghai (11) - O amintire veghează

70 de minute separă, în informaţiile memorizate de aparatul de fotografiat,
prima de ultima imagine înregistrate în Templul Jing'an.
70 de minute, dar câte ore de amintiri... 
Regăsesc în amintiri şi fotografii zâmbetul îngăduitor al lui "Sakyamuni, primul Buddha al budismului", după cum scria pe o tăbliţă aflată la intrarea sălii.
Sau Cel Treaz, cum este numit în LegendaCalului Alb.
Sau Siddhartha Gotama sau, pur şi simplu, Bouddha.
O statuie din jad alb de Myanmar.
Era să spun "cioplită" în jad, numai că jadul nu poate fi cioplit ca lemnul sau piatra, ci, datorită durităţii sale, se lucrează prin şlefuire cu abrazivi mai tari decât el. Se lucrează încet şi greu, mai ales la o statuie ca cea de mai sus, înaltă de 3,87 metri şi grea de 11 tone. 
Dar gata cu poveştile!
Să mai aruncăm doar o privire rapidă în câteva săli, salutând o mulţime de buddha şi bodhisattva (al căror nume generic s-ar putea traduce prin "cei pe cale să devină treji"), 
care-şi aşteaptă, 
singuri sau în grup, adoratorii.
Să ne luăm la revedere de la fiecare din ei,
dar şi de la cei care lucrează la continua renovare a templului, 
cât şi de la cei care trudesc 
fără o clipă de răgaz:
Pentru că, dacă ne ridicăm privirea,
dincolo de ziduri, lei şi dragoni, 
ne aşteaptă oraşul în permanentă mişcare!
Vom continua să trecem pe lângă Templul Jing'an în fiecare zi pe care o mai petrecem la Shanghai,
pândind clinchetul clopoţeilor în vântul de seară.
Iar în ultima seară, întorcându-ne târziu spre casă,
nostalgici ca înaintea oricărei despărţiri, îi vom mai face încă o fotografie.
Şi, privind mai atent, ne vom da seama că nu are rost să fim trişti, căci
asupra lui, 
o amintire veghează.

mercredi 29 août 2012

Două pisici şi o orhidee

Un mieunat pe tema "Mâncaţi, beţi şi vă veseliţi, dar de fata împăratului Roş nici nu gândiţi"
mă trezeşte din visare. 

Kiwi are dreptate: este ora mesei.
Şi calul de la Lisabona avea dreptate:
Există animale şi flori adevărate! 
Care trebuie să mănânce, să bea şi, mai ales, să convieţuiască în bună pace. 
Lucru nu tocmai simplu, având în vedere interesul reciproc, permanent şi nu întotdeauna paşnic.
Bonnie a fost de acord să-şi mute reşedinţa de vară în grădină. 
A refuzat orice fel de adăpost, prefrând să doarmă în vara asta, vorba francezului, "à la belle étoile".
Cu rugămintea să-i aducem în fiecare dimineaţă şi seară porţia de crocheţi şi de lapte.
Şi să o mângâiem cu o vorbă bună, de câte ori trecem pe lângă ea.
Şi să poată veni la fereastra bucătăriei.
Atunci când i se face dor de noi.
Nu prea des, doar din când în când.
Orhideea a acceptat să se mute în birou şi să nu iasă de acolo fără acordul nostru.
Rugându-ne să nu o lăsăm însă pe Kiwi să intre în cameră, deoarece îi cunoaşte pasiunea nestăvilită pentru orice fel de plante de apartament şi sfârşitul tragic al acestora după o întâlnire cu felina.
Felina Kiwi, aflată în vacanţă la noi, a acceptat fără să clipească termenii contractului. 
Desigur, gata să le încalce, la fel ca şi pragul camerei orhideei, cu prima ocazie.
Mulţumită de condiţii, orhideea a înflorit din nou! Pentru a treia oară de când locuim împreună.
Precedenta minune a avut loc în februarie 2011.
Reţeta a rămas aceeaşi:
 lumină potrivită,
 puţină apă şi  multă, 
foarte multă vorbă bună!

lundi 27 août 2012

Leul de la Mănăstirea Ieronimilor

Am plecat mai departe, privind în jur, căutându-l.


Am intrat într-o încăpere imensă, altădată sala de mese a mănăstirii.
Am privit poveşti istorisite pe plăci de ceramică.
 Scene din viaţa lui Iosif în Egipt, din Vechiul Testament, pe un perete; pe cel opus: miracolul hrănirii celor 5.000, din Noul Testament, cunoscut şi ca Minunea celor cinci pâini şi doi peşti.
Dar nici urmă de leu.
Mi s-a părut că-l zăresc în blazonul pictat pe un tavan.
Era un leu ridicat pe labele din spate, dar nu cel pe care îl căutam: avea coama prea ondulată, coada prea scurtă şi nu strângea nici o ţevuşcă între dinţi.
Aşa că am urmat pasul altor turişti, ajungând în balconul bisericii .
Puţină istorie: construcţia Mănăstirii Ieronimilor şi a Bisericii Sfânta Maria a început pe 6 ianuarie 1501 (cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Jerónimos_Monastery), la puţin timp după întoarcerea lui Vasco da Gama din prima sa călătorie în India. 
Regele Manuel I (de unde stilul "manuelian" al construcţiei) a alocat pentru aceasta banii proveniţi din Vintena da Pimenta, taxa pe comerţul cu Africa şi Orientul, echivalentă cu 70 de kilograme de aur pe an. Construcţia a fost terminată 100 de ani mai târziu.
Am privit stâlpii octogonali, înalţi de 25 de metri, care ţineau bolta. 
Rezistaseră teribilului cutremur din 1755. Se pare că stricăciuni mai mari au produs mănăstirii trupele napoleoniene (cf. http://fr.wikipedia.org/wiki/Monastère_des_Hiéronymites).
Stâlpii erau sculptaţi de jos până sus. Am căutat lei ascunşi,
dar nu am zărit decât copii, plante 
şi fiinţe fantastice.
Am coborât să privesc mai îndeaproape.
Aici, în biserică, îşi petreceau călugării şapte ore pe zi, rugându-se, cântând, asistând la slujbă.
M-am rugat, dar nu am cântat,
şi nici şapte ore nu am stat,
 pentru că trebuia să găsesc leul de piatră.
Am crezut că-l zăresc printre leii încremeniţi de durere, 
striviţi de sarcofagele a doi portughezi celebri:
poetul Luis Vaz de Camões (1525-1580) 
şi navigatorul Vasco da Gamma (1469-1524).

Dar leul meu nu era printre ei.

Am ieşit din biserică, întrebându-mă unde poate fi.
Ajuns în stradă, am privit cele două porţi minunate de la intrarea de sud.
Şi doar atunci am răsuflat uşurat văzându-l, deasupra porţilor, alături de Sfântul Ieremia.
Pe când ne depărtam, povestind cele văzute şi nevăzute, am auzit din nou un glas, un alt glas, care îmi şoptea:
"Hei, dar tu chiar eşti fascinat de leii de piatră?"

De data asta îmi vorbise un cal maro, care părea ţinuit în asfalt, ca într-un insectar, cu un stâlp de telegraf. Era singur, gânditor şi resemnat. Aştepta turişti pe care să-i plimbe prin Lisabona, în sfârşit de decembrie.

Am stat puţin la taclale. I-am povestit de o mică piatră cubică de pavaj pe care aveam de gând să o aduc acasă, ca amintire din Portugalia. Dar mai ales am vorbit de Mănăstirea Ieronimilor, de leii şi de florile de piatră.
"Lei şi flori de piatră? s-a mirat el.
Când există animale şi flori adevărate?!"