mardi 30 octobre 2012

Eating Animals - Jonathan Safran Foer - Pledoarie pentru câini

Eating Animals, publicată în 2009 de Jonathan Safran Foer,
autor citat aici cu altă ocazie, este o carte care nu trebuie citită "în diagonală".
Mai ales când este tradusă în franceză cu un titlu înşelător: Faut-il manger les animaux? (2010) şi când cele câteva rânduri de prezentare de pe coperta a patra conţin doar un singur cuvânt de avertizare: inattendu - neaşteptat.
Era mai bine dacă se relua pe ultima copertă avertismentul strecurat de autor la pagina 25:
"Merita scrisă o pledoarie în favoarea vegetarianismului, dar nu este ceea ce am făcut eu aici."
Căci după ce ni-l prezintă pe George, câinele zăbăuc care a întrerupt 26 de ani de antipatie declarată a autorului faţă de animale, J. S. Foer introduce un capitol "neaşteptat":
Pledoyer pour manger les chiens.


"Nu l-aş mânca pe George, pentru că îmi aparţine.
Dar ce nu nu aş mânca un câine pe care nu l-am văzut vreodată?
Cum aş putea să explic faptul că nu mănânc un câine, atunci când mănânc alte animale?" (p.37)

"Ar fi lipsit de sens să strângem căţeluşii de prin case. Dar dacă ar fi mâncaţi câinii abandonaţi, câinii pierduţi, câinii care nu sunt destul de drăguţi pentru a fi adoptaţi, câinii care nu sunt suficient de bine crescuţi pentru a fi păstraţi, s-ar rezolva atâtea probleme şi atâta lume ar putea fi hrănită." (p. 40)

Autorul oferă argumente serioase în favoarea acestei soluţii, agrementate de reţeta unei tocăniţe filipineze de câine, "specială pentru nunţi" (p.42), nu foarte deosebită de vechea reţetă chineză de tocăniţă de căţel pe care v-am prezentat-o aici.

E adevărat că privind căţeii dichisiţi întâlniţi prin China ne-a venit nu o dată în minte urarea de "Poftă bună" din Bubico...


I-am păstrat însă deoparte pe câinele poliţist de mai sus, apreciindu-i seriozitatea,
 şi pe cel pe care l-am numit afectuos "Păzitorul Marelui Zid".

Dar asta e o altă poveste...

samedi 27 octobre 2012

Leonardo da Vinci - proiecte, desene, maşinării - Radio (92)

Amelia Chirca - Intervenţie în emisiunea "Ştiinţa în cuvinte potrivite"
redactori Corina Negrea şi Dan Manolache - Radio România Cultural
vineri, 26 octombrie 2012.


Înregistrarea (3'59") poate fi ascultată aici:
video


jeudi 25 octobre 2012

Ronald ROSS * - Mlaştini, ţânţari şi poezie

Până nu de mult, aş fi pus serios la îndoială seriozitatea unei persoane care m-ar fi întrebat ce au în comun Dante, Cromwell, Dürer, Byron, Washington, Lincoln, Sir Arthur Conan Doyle, Ho Chi Min, Mahatma Ghandi, Ernest Hemingway şi Maica Tereza. Şi totuşi…

Cu toţii au suferit de malarie. Iar lista persoanelor celebre atacate de această maladie este mult mai lungă. Pentru unii, boala a fost chiar fatală. Iar lor li se adaugă mai multe milioane de anonimi, între 150 şi 300 de milioane, doar în ultima sută de ani. Şi printre ei, oare câţi Dante sau Dürer...

S-ar putea spune că de-a lungul veacurilor, paludismul a influenţat în mod hotărâtor cursul istoriei. În nenumărate conflicte, numarul soldaţilor şi ofiţerilor ucişi de "friguri" l-a depăşit cu mult pe al celor căzuţi în luptă. Războaie au fost pierdute, iar oraşe asediate au scăpat de cucerire şi distrugere nu atât datorită înfruntărilor între trupele inamice, cât din pricina hematozoarului palustru.

Stamps highlighting malaria eradication


Unul dintre primele texte în care este pomenită malaria, vechi de mai multe milenii, este scris în caractere cuneiforme, pe o tăbliţa de argila. El atribuie boala lui Nergal, zeul babilonian al molimelor şi distrugerii, reprezentat ca o insectă asemănătoare unui ţânţar.
Cât despre populaţiile băştinaşe din Africa de Est, ele utilizează acelaşi termen pentru a desemna ţânţarul şi malaria.

Dar o dovadă ştiinţifică incontestabilă a acestei legături nu a existat până la sfârşitul secolului nouăsprezece. Mai precis, până la lucrările lui Ronald Ross.

Major Ronald Ross at the time of his great discovery;
photographed in Darjeeling in May 1898, with the diagnostic microscope invented by him.
From a photograph in the London School of Hygiene.

Nenumăraţi sunt savanţii sau artiştii a căror vocaţie a fost precoce.
Pentru mulţi, aspiraţiile au fost contrariate însă de dorinţele şi proiectele părinţilor. Nu aşa au stat însă lucrurile în ceea ce-l priveşte pe Ronald Ross, primul din cei zece copii ai unui ofiţer superior din armata britanică.

Născut în India, unde-şi petrece primii opt ani de viaţă, Ronald este trimis să studieze în Anglia. Planurile sale de viitor sunt vagi: este pasionat de matematică, dar şi foarte talentat la desen, iar la un moment dat îşi exprimă dorinţa de a deveni scriitor. Dar tatăl său a hotărât deja: Ronald va studia medicina şi va integra Serviciul Medical Indian, ai cărui membri se bucură de prestigiu şi sunt bine plătiţi. Fiul se supune, chiar dacă îşi petrece cea mai mare parte a studenţiei compunând piese muzicale, scriind poeme şi piese de teatru.

Portrait of Sir Ronald Ross at his desk
Photograph by Elliott & Fry

Ajuns în cele din urmă în India, Ronald Ross are de tratat numeroase cazuri de malarie, boală de care suferea de altfel şi propriul său tată. Tot în India, Ross întâlneşte doi duşmani cu care se va confrunta o bună parte din viaţă: ţînţarii şi "barbaria administrativă", după cum va numi el însuşi apatia şi birocraţia sistemului administrativ britanic al epocii.

"The prevention of malaria" By: Ronald Ross,
Published: John Murray London, 1910.


Pe primul dintre aceşti inamici s-ar putea spune că l-a învins într-o zi de august 1897, când a pus în evidenţă rolul jucat de femela ţânţarului anofel în transmiterea malariei.
Ziua în care a putut spune:

" I know this little thing
A myriad men will save,
O Death, where is thy sting?
Thy victory, O grave?"

Ziua de 20 august a devenit, în amintirea acestui eveniment, World Mosquito Day.


Ronald Ross with a microscope, n.d.
Photographed reproduced for Sir Ronald Ross's obituary in The Times September 1932.

În ceea ce-l priveşte pe cel de-al doilea "inamic",
 care refuză să-i finanţeze cercetările şi-l transferă dintr-o garnizoană în alta tocmai când este gata să obţină rezultate încurajatoare, Ross învaţă să-i reducă la maximum capacitatea de a-i pune beţe în roate. Şi se plânge, în versuri sau în proză, de ostilitatea sistemului.
Se pare însă că o zi internaţională care să celebreze victoria asupra birocraţiei nu este încă la ordinea zilei.


* Ronald Ross(1857-1932) - Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, 1902
"pentru lucrările sale asupra malariei, prin care a arătat modul în care aceasta pătrunde în organism şi a pus bazele unor cercetări încununate de succes privind malaria şi metodele de a o combate"


Credit photos:
1 - Postage Stamp Chat Board & Stamp Bulletin Board Forum - http://www.stampboards.com/.
2-5 - Wellcome Library, London.

mardi 23 octobre 2012

Taină / Tainic

 á Taină   

Tainic â


"De la taină la indiscreţie, nu e decât distanţa de la ureche la gură."
Petit-Senn, publicist elveţian (1792-1870)
 citat în
Cugetări şi maxime pentru viaţă - Arhim. Nifon Criveanu, Tipografia Cozia, 1929.


dimanche 21 octobre 2012

4 000 de medicamente utile, inutile sau periculoase - Radio (91)

Amelia Chirca - Intervenţie în emisiunea "Ştiinţa în cuvinte potrivite"
redactori Corina Negrea şi Dan Manolache - Radio România Cultural
vineri, 19 octombrie 2012.


Înregistrarea (4'31") poate fi ascultată aici:
video


[Extrase]

Adevărat atac împotriva industriei farmaceutice pe care o consideră
"cea mai lucrativă, cea mai cinică şi cea mai puţin etică dintre toate".

La numai două săptămâni de la apariţie, se vânduseră deja peste 175.000 de exemplare din această lucrare ce numără nu mai puţin de 900 de pagini.
O carte ce poate fi consultată asemenea unui dicţionar.

Autorii sunt doi medici francezi, profesorii Philippe Even şi Bernard Debré.

Rezultatele expertizelor independente efectuate pentru 4.000 de medicamente privind eficacitatea, riscurile şi costurile acestora. O modalitate de a se opune inflaţiei de false mesaje sanitare al căror scop este să ne facă să consumăm din ce în ce mai multe pilule.

Bilanţ incredibil: 50% dintre medicamente sunt inutile; 20% prezintă probleme de toleranţă pentru organism, iar 5% sunt chiar potenţial foarte periculoase.
[...]

Aşadar mă voi opri aici şi voi lua împotriva tusei - nu, nu o pilulă, ci o cană de lapte cald cu miere ;)

vendredi 19 octobre 2012

Grünewald - Altarul din Isenheim - 500 de ani

Se împlinesc anul acesta cinci secole de când Meister Mathis, numit mai apoi Grünewald, a început să picteze, iar Nicolas de Haguenau să sculpteze altarul comandat de mănăstirea Antoninilor de la Isenheim, un sat situat la vreo 20 km de Colmar.
Ordinul Antoninilor, fondat pe la 1300, avea ca vocaţie îngrijirea bolnavilor atinşi de "focul sacru" sau de "focul Sfântului Anton" - o boală gravă în timpul Evului Mediu.
Boala, ergotism, era provocată de "cornul secarei", ergot de seigle, o ciupercă parazită a secarei.

În altarul de la Isenheim, într-un colţ al panoului intitulat "Tentaţia Sfântului Anton", Grünewald a pictat un bolnav atins de acest "foc sacru".
Pentru a-i alina, călugării antonini îi hrăneau pe cei bolnavi de ergotism cu pâine bună şi îi ungeau cu o alifie preparată de ei, pe bază de plante cu efecte antiinflamatoare. Remediul principal era însă o băutură, saint-vinage, în care erau macerate diverse plante şi în care erau cufundate relicve ale Sf. Anton.
Altarul de la Isenheim permitea credincioşilor, bolnavilor şi pelerinilor să îl venereze pe Sfântul Anton, protectorul şi vindecătorul celor atinşi de "focul sacru".
Realizat între 1512 şi 1516, altarul putea fi prezentat în trei poziţii: închis, deschis complet şi în poziţie intermediară.

În mod obişnuit, altarul era prezentat închis, ca în fotografia de mai jos. Numai imagini ale suferinţei, menite să-i consoleze şi să-i încurajeze pe cei bolnavi, confruntaţi cu ea în fiecare zi.
Partea centrală reprezintă Răstignirea, iar partea de jos Punerea în mormânt.
Sfântul Sebastian, străpuns de săgeţi, protectorul bolnavilor de ciumă, şi Sfântul Anton, confruntat cu un demon care apare la fereastra de deasupra capului său, sunt pictaţi de o parte şi de alta a panoului central.
ALTARUL ÎNCHIS
În panoul Răstingnirii, Sfânta Maria, învelită în alb, ca într-un giulgiu, este sprijinită de Sfântul Ioan Evanghelistul. În partea opusă, Sfântul Ioan Botezătorul (mort cu câţiva ani înaintea Răstignirii Mântuitorului) este însoţit de un miel, simbolul lui Cristos sacrificat. În genunchi: Sfânta Maria Magdalena.

ALTARUL DESCHIS 
De ziua Sfântului Anton, altarul era complet deschis, ca în imaginea de mai sus, expunându-se astfel partea sculptată: în centru - Sf. Anton; de o parte şi de alta - Sfinţii Augustin şi Ieremia.
Cele două panouri pictate care străjuiau altarul sculptat reprezintă
Tentaţia Sfântului Anton (la care asistă şi bolnavul atins de "focul sacru", vezi mai jos, încercuit) şi Vizita Sf. Anton la Sf. Paul. Panourile sunt expuse azi în dispunere inversată faţă de cea pe care o aveau în altarul deschis.


Cele mai frumoase imagini ale altarului puteau fi văzute însă doar cu ocazia marilor sărbători ale Crăciunului, ale Paştelui şi ale Sfintei Maria.
Doar atunci altarul era prezentat în poziţia intermediară, numită şi première ouverture.

ALTARUL IN POZITIA INTERMEDIARA

În această prezentare, panourile sunt, de la stânga la dreapta:
Buna-Vestire

Concertul îngerilor

Naşterea

şi Învierea.

Panourile corespunzătoare deschiderii intermediare a altarului sunt prezentate astăzi în două grupuri. 
Dispunerea panourilor laterale este inversată faţă de cea pe care o aveau în altar (vezi mai sus), însă partea centrală (vezi mai jos) a rămas neschimbată.
Din 1852 încoace, cu câteva întreruperi datorate celor două războaie mondiale,  Altarul de la Issenheim este expus, în capela gotică a fostei mănăstiri a dominicanilor din Colmar, 
azi parte a Muzeului Unterlinden. 

mercredi 17 octobre 2012

Pieter ZEEMAN şi Hendrik LORENTZ * - Un elev şi un profesor

Pieter Zeeman şi Hendrik Antoon Lorentz 

            Elevul se născuse în Zonnemaire, un sătuc din insula Schouwen, în Zeeland.
            Zeeland - "pământ al mării". El era un Zeeman, un "om al mării". Marea era omiprezentă şi atotputernică, dar Pieter era atras mai mult de lumina cerului şi, îndeosebi, de aurorele boreale. Le privise cu atenţie, le desenase şi trimisese un articol revistei Nature.
            Oare cu ce sentiment deschide elevul Pieter Zeeman în 1883, la numai 18 ani, revista care îi publicase articolul despre aurorele boreale? Mai ales că era însoţit de cuvântul editorului care lăuda observaţiile meticuloase ale "profesorului Zeeman de la observatorul din Zonnemaire"[1].

            Conform regulilor timpului, pentru a intra la universitate, Pieter Zeeman trebuie să urmeze după terminarea studiilor secundare, timp de doi ani, studiul limbilor clasice. Dar în 1885 este, în sfârşit, student la Universitatea din Leiden. Aici are doi profesori eminenţi: pe Kamerlingh Onnes, viitor laureat al Premiului Nobel pentru fizică în 1913, şi pe Hendrik Lorentz, cel cu care va împărţi Premiul Nobel pentru fizică în 1902.
            Simplă coincidenţă, ambii profesori sunt cu 12 ani mai în vârstă decât el. Ceea ce nu împiedică însă ca o trainică prietenie să se nască între Zeeman şi Kamerlingh Onnes, impresionat de lecturile vaste ale elevului său şi de pasiunea acestuia pentru cercetarea experimentală.
            În 1890, la vârsta de 25 de ani, Pieter Zeeman este numit asistentul profesorului Lorentz, iar trei ani mai târziu obţine titlul de doctor cu o teză ce tratează un subiect din domeniul ce îl interesase întotdeauna: cel al fenomenelor optice.

Albert Einstein visiting Pieter Zeeman (left) in Amsterdam, with his friend Paul Ehrenfest (right), ca 1920.
Public domain via Wikimedia Commons

Hendrik A. Lorentz (right) Albert Einstein (left), outside the home of Paul Ehrenfest, Leiden, 1921.
Source: Museum Boerhaave, Leiden
Public domain via Wikimedia Commons

            Profesorul avea deja la 18 ani licenţa în matematică şi fizică de la Universitatea din Leiden.
            Fuseseră alte vremuri. E drept că Hendrik Antoon Lorentz fusese un elev extrem de dotat, dar nu trebuiese să facă decât un an de studiu al limbilor clasice, apoi intrase la universitate în 1870 şi obţinuse licenţa un an mai târziu. După care revenise la Arnhem, în oraşul natal, unde se angajase ca profesor la cursuri serale, pentru a putea lucra ziua la teza sa de doctorat.
            La 22 de ani, Hendrik Lorentz îşi susţinea teza de doctorat, iar la 25 de ani revenea la Universitatea din Leiden, ca profesor la nou creata catedră de fizică teoretică, prima de acest fel din Europa.

            Hendrik Lorentz rămâne toată viaţa credincios universităţii la care s-a format, şi chiar dacă din 1912 acceptă şi postul de secretar al Societăţii Olandeze de Ştiinţe, cu sediul la Haarlem, el continuă până în ultima clipă să susţină la Leiden celebrele sale conferinţe de luni dimineaţa.
            Viaţa lui Hendrik Lorentz pare că se limitează la aceste trei oraşe între care distanţa maximă depăşeşte cu puţin 100 de kilometri: Arnhem, Leiden, Harlem. Dar influenţa sa asupra fizicienilor din epocă este imensă.
            Să fie oare şi din cauză că "Lorentz era un om cu un imens farmec personal"?
            În biografia sa publicată de Fundaţia Nobel se spune: "Era expresia clară a lipsei de egoism, plin de un interes nedisimulat pentru oricine avea privilgiul de a se întâlni cu el, fiind apreciat atât de liderii de vârsta sa, cât şi de cetăţenii de rând."[2]
            La moartea lui Hendrik Lorentz, în 1928, Albert Einstein, care schimbase cu Lorentz, începând din 1909, o vastă corespondenţă cu conţinut ştiinţific şi politic, declara: "El a contat pentru mine mai mult decât toţi cei pe care i-am întâlnit în viaţa mea."[3]


* Hendrik Antoon Lorentz (1853-1928) şi Pieter Zeeman (1865-1943) - Premiul Nobel pentru Fizică, 1902
"ca recunoaştere a extraordinarelor servicii pe care le-au adus prin cercetările lor privind influenţa magnetismului asupra fenomenelor de radiaţie"

Bibliografie


[1] "Pieter Zeeman - Biography". Nobelprize.org.  http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/physics/laureates/1902/zeeman.html.
[2] "Hendrik A. Lorentz - Biography". Nobelprize.org.  http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/physics/laureates/1902/lorentz.html.
[3] Balibar Françoise, Mathieu Jean-Philippe. "Einstein-Lorentz, une correspondance scientifique et politique".
În: Mil neuf cent, N°8, 1990. pp. 23-32.
http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/mcm_1146-1225_1990_num_8_1_1010.

lundi 15 octobre 2012

Sărbătoarea Ştiinţei 2012 la Paris - Radio (90) - Buren, McCollum

Amelia Chirca - Intervenţie în emisiunea "Ştiinţa în cuvinte potrivite"
redactori Corina Negrea şi Dan Manolache - Radio România Cultural
vineri, 12 octombrie 2012
Înregistrarea (2'50") poate fi ascultată aici:
video


[Extrase]
Astăzi aş vrea să vă vorbesc despre o sărbătoare care atrage de 20 de ani încoace peste un milion şi jumătate de participanţi: Sărbătoarea Ştiinţei.
Creată în 1991 şi pilotată de Ministerul Învătământului Superior şi al Cercetării,
Sărbătoarea Ştiinţei îşi propune să favorizeze comunicarea între comunitatea ştiinţifică şi publicul larg.
În fiecare an, în luna octombrie - o ocazie de a descoperi lumea ştiinţelor datorită unei abordări concrete, conviviale şi ludice.
Pentru a-şi atinge scopul, organizatorii fac apel la o mare diversitate de mijloace: experienţe, conferinţe, expoziţii, spectacole, filme.
Numeroase centre şi laboratoare de cercetare sau instituţii de învăţământ superior îşi deschid porţile publicului larg.
Instituţii specializate în tălmăcirea ştiinţei, precum Cité des Sciences, Palais de la Découverte, Muzeul de Istorie Naturală sau Conservatorul Naţional de Arte şi Meserii - nume familiare ascultătorilor fideli ai emisiunii, şi-au prelungit programele şi au pregătit o serie de surprize.
Programul este variat şi nici un domeniu ştinţific nu este uitat, de la ştiinţele naturii şi universului, până la ştiinţele sociale.
Bineînţeles, unul din scopurile - mărturisite, de altfel - ale organizatorilor evenimentului este acela de a isca în rândul celor mai tineri vocaţiile indispensabile pentru progresul ştiinţei şi al societăţii.
Desigur, toţi cei care vor descoperi ştiinţa cu această ocazie nu vor deveni laureaţi ai Premiului Nobel - chiar dacă recentul anunţ al unui nou laureat francez este de natură să stimuleze entuziasmul general, 
...însă un lucru este sigur: mulţi dintre ei vor fi mai bine pregătiţi să înţeleagă noile cuceriri ale ştiinţei şi să analizeze cu discernământ avantajele şi pericolele inerente progresului în acest domeniu.

Imagini:
Daniel Buren - Les Trois Cabanes éclatées en une ou La Cabane éclatée en trois peaux, 2000
Bois, plexiglas transparents colorés, vinyle autoadhésif blanc de 8,7 cm de large, lumière du jour et lumière électrique.

Allan McCollum - Perfect Vehicles, 1988
Peinture sur fibre de verre et béton.

Lille métropole Musée d'art moderne, d'art contemporaine et d'art brut - Villeneuve d'Ascq

Foto MSChirca, 2011