dimanche 27 mars 2016

30 de ani de entuziasm : Cité des Sciences, Paris – Radioreportaj (175)

Astăzi vreau să vă vorbesc despre 30 de ani de entuziasm :
336 de expoziţii, peste 1000 de conferinţe,
peste 89.000.000 de vizitatori.
„Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus” *
simplu:
Cité des Sciences.

O instituţie pe care am avut destul de des ocazia să o vizităm împreună de-a lungul anilor.
Zilele acestea, Cité des Sciences, Citadela Ştiinţei, face obiectul a numeroase articole în presa scrisă franceză, dar şi a unor emisiuni de radio sau de televiziune, pentru că nava amiral a culturii ştiinţifice din Franţa împlineşte 30 de ani.


De 30 de ani, cei 150.000 de m² pe care îi ocupă în fostul cartier al abatoarelor de la periferia Parisului au devenit un loc unde viitorul se conjugă la prezent sau, cum afirma un vizitator încântat, a intra pe teritoriul Citadelei Ştiinţelor înseamnă deja a face un pas în viitor.

Trebuie să precizez că deasupra leagănului său a vegheat o adevărată zână bună. Este vorba, nici mai mult, nici mai puţin, de cometa Halley!
Asta pentru că Cité des Sciences a fost inaugurată pe 13 martie 1986, când a avut loc întâlnirea dintre sonda europeană Giotto şi cometa Halley, întâlnire transmisă în direct la Cité des Sciences.

Fizicianul Maurice Levy, cel care a conceput proiectul cultural al Citadelei Ştiinţei şi primul său preşedinte, declara la acea vreme:
„Nu este vorba despre un muzeu, ci despre un loc de interacţiune cu publicul”.
Şi publicul a răspuns prezent acestei invitaţii.
Răspunsul a fost de altfel atât de entuziast şi publicul atât e variat, încât în 1992 a fost inaugurată sora mai tânără, Citadela Copiilor, accesibilă vizitatorilor cu vârste începând de la... 2 ani!
De atunci încoace, conceptul de Citadelă a Copiilor a fost preluat cu succes de alte opt ţări.


Secretul Citadelei Ştiinţei?
Cred că sunt mai multe şi nici măcar nu sunt secrete.

Unul dintre ingredientele reţetei succesului îl constituie desigur faptul că Cité des Sciences a constituit întotdeauna o vitrină a noutăţilor ştiinţifice şi tehnologice.
Recent, aici publicul putea descoperi un exemplar al inimii artificiale Carmat, iar în curând vor fi prezentate automobilele fără şofer şi chiar un festival al dronelor.
Înainte ca internetul să devină o componentă atât de indispensabilă a vieţii noastre de zi cu zi, el a putut fi descoperit în avanpremieră de către publicul francez la Cité des Sciences.

Un alt element important îl constituie caracterul interactiv al expoziţiilor prezentate aici.
Vizitatorii văd desigur exponatele, dar le pot în plus atinge şi manipula.
Interactivităţii i se adaugă apoi caracterul ludic al experienţelor propuse.
Vizitatorii pot astfel să descopere cele mai serioase cuceriri ale ştiinţei amuzându-se, jucându-se. Şi, pentru că se adresează copilului ce se ascunde în fiecare din noi, Cité des Sciences face adesea apel şi la o doză de impertinenţă, cum a fost cazul pentru expoziţiile temporare având ca subiecte zgomotele şi secreţiile organismului uman sau descoperirea sexualităţii de către cei mai tineri.


Nu este de mirare aşadar că Cité des Sciences figurează în topul primelor cinci instituţii de popularizare a stiinţei, alături de cele de la Londra, Mûnchen, Milano şi San Francisco.
Dacă treceţi prin Paris, nu uitaţi: la Villette vă aşteaptă o lume
dedicată dorinţei de a înţelege lumea care ne înconjoară.
Intraţi şi lăsaţi-vă cuceriţi!
Sigur nu veţi regreta!

Amelia Chirca
Radioreportaj pentru emisiunea
„Ştiinţa în cuvinte potrivite”
cu Corina Negrea şi Dan Manolache
 pe Radio România Cultural
vineri, 25 martie 2016


* Marin Sorescu – Trebuiau să poarte une nume, Poeme, 1965.
Expoziţii temporare 2016 la Cité des Sciences, Paris.

jeudi 17 mars 2016

WASHI – Kinji ISOBE – Musée des Arts Asiatiques, NICE


Muzeul de Arte Asiatice (MAA) din Nisa prezintă, până pe 21 martie 2016, expoziţia intitulată
WASHI – papier sublimé (hârtie sublimată), care s-ar fi putut numi, la fel de bine,
WASHI – papier sublime (hârtie admirabilă).


WASHI este o varietate de hârtie tradiţională japoneză, fabricată din fibre vegetale
după un procedeu artizanal ancestral (vezi video).


Acest procedeu a fost recunoscut de către UNESCO, în 2014, ca aparţinând
„Patrimoniului cultural imaterial al umanităţii”.

Născut în provincia Mino, unde fabricarea washi este la ea acasă,
Kinji ISOBE a ales acest tip de hârtie ca suport pentru picturile sale.


Folosind materiale tradiţionale (tuş, foiţă de aur, lemn) sau moderne (vopsele acrilice),
artistul crează o lume aparte, misterioasă, amestec de caligrafie şi artă abstractă.


Mare parte din piesele expuse pot fi catalogate drept kakemono
(caligrafii sau picturi executate pe hârtie sau pe mătase, prezentate în rulou).


Însă opera care atrage cel mai mult atenţia este o pictură panoramică de 11 metri lungime, realizată de Kinji Isobe în 2015,
 care duce involuntar cu gândul la Nuferii lui Monet.



Piesa, intitulată Dialog cu viaţa – Pădure N° 1 la 11,
este alcătuită din 11 panouri, fiecare de 191 cm înălţime şi 98 cm lăţime.


Cât despre preferata mea, ea se intitulează
Dialog cu viaţa - Moment –Eternitate 2 (2015).


Este singura operă din expoziţie în care apare un personaj
şi parcă este cea care corespunde cel mai bine finalului scurtei prezentări făcute de MAA:
„O reinterpretare misterioasă şi vibrând de viaţă a unui peisaj natural 
în care privitorul are senzaţia că ar putea intra şi se plimba...”

lundi 14 mars 2016

Semaine du Cerveau / Săptămâna Creierului, Franţa 2016 - Radioreportaj (174)

Cifrele sunt ameţitoare: 100 de miliarde de neuroni,
fiecare capabil să comunice cu vecinii prin nu mai puţin de 10.000 de sinapse.
Cuvintele sunt impresionante: datorită lui putem să ne mişcăm, să respirăm,
să ne orientăm în spaţiu, să interpretăm senzaţiile percepute de organele de simţ, să învăţăm,
să luăm decizii, să avem un limbaj şi să stabilim interacţii sociale.
El, obiect de studiu al atâtor discipline ştiinţifice, şi totuşi atât de misterios încă:
CREIERUL.


Iată că începând de luni 14 martie 2016, creierul va deveni, timp de o săptămână,
vedeta incontestabilă a unei manifestări coordonate de
Societatea franceză de Neuroştiinţe.

Este vorba de cea de a 17 ediţie a Săptămânii Creierului,
un eveniment ce va avea loc în peste 30 de oraşe din Franţa.
Cercetători, doctoranzi, studenţi, dar şi actori, cineaşti, fotografi sau plasticieni
vor invita de-a lungul acestei săptămâni publicul larg să le descopere roadele
muncii şi entuziasmului care-i animă, să cunoască mai bine acest organ minunat
şi cele mai noi rezultate ale cercetării în domeniu.

Manifestarea are şi o importantă dimensiune internaţională, căci nu mai puţin de 62
sunt ţările care participă anul acesta. Cât despre public, organizatorii speră să atragă
încă şi mai multe persoane - tineri de toate vârstele, decât anul trecut,
când numărul lor s-a ridicat la 35.000.


Aşadar, o săptămână de conferinţe, dezbateri, ateliere, activităţi ludice,
expoziţii şi spectacole: o hrană aleasă pentru creierele participanţilor.
O listă exhaustivă ar fi mult prea lungă şi plictisitoare.
Am ales numai câteva exemple - care promit să fie extrem de interesante,
de manifestări ce se desfăşoară în două regiuni ale Franţei
situate la vreo 1.000 de kilometri distanţă una de alta.

Vă invit mai întâi pe Coasta de Azur.
Printre instutuţiile ce găzduiesc manifestarea se numără tehnopolul de la Sophia Antipolis,
mai multe licee din Cannes, Centrul universitar mediteranean din Nisa sau
campusul universitar Valrose din acelaşi oraş de pe malul Mediteranei.

Cât despre temele abordate, aş aminti:
- Optogenetica sau cum pot fi telecomandate genele şi activitatea neuronală cu ajutorul luminii;
- Memoria - cum o putem măsura, stimula şi câte tipuri de memorie există (cea mai redutabilă, fiind cea olfactivă);
- Interfaţa creier / ordinator, sau cum putem transforma activitatea cerebrală în comenzi pe care ordinatorul le va executa. Această conferinţă va fi ilustrată printr-o experienţă o claviatură activată virtual de unda P300 (care, recunosc, este pentru mine un mister pe care sper să-l elucidez participând la conferinţă).

Foarte interesante se anunţă şi cele două spectacole de teatru la a căror realizare au contribuit deopotrivă actori, regizori şi cercetători din domeniul neuroştiinţelor.


Cel de al doilea pol care va sărbători cum se cuvine "La Semaine du Cerveau" este
Cité des Sciences, aflată, după cum bine ştiu ascultătorii fideli ai emisiunii, la Paris.

Aici, unde ştiinţa este la ea acasă, iar descoperirea ia întotdeauna o formă ludică,
sunt propuse ateliere în cadrul cărora participanţii pot încerca să deplaseze obiecte prin forţa gândului, îşi vor putea testa capacitatea de a memora, vor putea experimenta modul în care diferite animale văd lumea înconjurătoare şi vor putea răspunde la întrebarea 
"Oare vedem cu ochii sau cu creierul?"

Ei vor putea afla dacă într-adevăr
Utilizăm doar 10% din capacitatea creierului?
 dacă
Suntem cu atât mai inteligenţi cu cât creierul nostru este mai mare?
sau
De ce visăm? Ce visăm? De ce ne amintim (sau nu) de vise?


Sper că v-am convins:
Aflată sub egida majestăţii sale Creierul,
săptămâna aceasta va fi amuzantă, interesantă şi plină de surprize!





Amelia Chirca - Radioreportaj pentru emisiunea
„Ştiinţa în cuvinte potrivite” 
cu Corina Negrea şi Dan Manolache
pe Radio România Cultural

vineri, 11 martie 2016

vendredi 11 mars 2016

Casa lui Pilat din Sevilia - Un vânător vegetarian

Păşind printre poveşti...


Pre(a)ocupaţi să privească minunatele azulejos care acoperă pereţii Casei lui Pilat, plafoanele supraîncărcate cu ştucaturi aurite, grădinile cu bazine şi fântâni, statuile mai mult sau mai puţin antice şi portocalii plini de fructe în sfârşit de decembrie, vizitatorii acordă puţină atenţie micuţelor carouri de ceramică albastră care înveselesc solul uneia din grădini.

Şi totuşi, câte poveşti nu ar avea ele de spus...


Deci:


Un om a plecat la vânătoare. E îmbrăcat de iarnă, dar iarna din Andaluzia e ca primăvara la noi.
Poartă cizme şi pălaria cu pene îi e bine înfundată pe cap. Tocmai a ieşit din curtea casei.
Păşeşte voios, însoţit de două ciori (că doar n-or fi pescăruşi?!) în zbor.
Cerul e senin şi probabil vânătorul nostru  fredonează un cântecel vesel.
Poate e chiar primăvară în Andaluzia!


Câinele a fost însă lăsat acasă şi din cauza asta e foarte, foarte trist!
[Cum adică, în a doua imagine nu e un câine, ci un şoricel?
„Câinele a rămas acasă şi şoricelul e foarte trist?”
Ţi se pare că sună mai bine aşa?]


Un iepure l-a zărit pe vânător. Privind în urmă, se saltă puţin, să-l vadă mai bine.
Apoi o ia la fugă, cu un zâmbet larg pe figură.
[După urechi, parcă e iepure, dar după corp, parcă ar fi un viţel!?
De acord! E un iepure bine crecut, ori un viţel cu urechi de iepure!]


Iepurele nu e singurul care fuge la apropierea vânătorului. Uite o căprioară care fuge şi ea!
[Nu e căprioară, pentru că are coada prea lungă?!
Nu poate să fie un câine! Câinele a rămas acasă şi un câine nu sare aşa, ca o căprioară! ]

Dar vânătorul de ce fuge? Nu am impresia că fuge după căprioară.
E clar că nu vrea să o împuşte, că nu a pus puşca la ochi.
Cred mai degrabă că îl fugăreşte şi pe el cineva!
Probabil a zgândărit din neatenţie o albină! Sau mai multe! Sunt o mulţime!


De fapt, cred că ştiu şi  ce zi e în poveste. E duminică.
Pentru că altfel vânătorul ar fi pe câmp, la lucru.
Ba cred chiar că e duminică după-amiază!
Omul a fost de dimineaţă la biserică şi după prânz a plecat la vânătoare!
La care biserică?
Asta nu pot să ştiu. A avut de unde alege.


Probabil s-a dus la biserica de lângă pod. Pare cea mai frumoasă.
Dar nu cred că el locuieşte în casa de lângă pod. Parcă e prea mare pentru el.


Bănuiesc că acolo locuieşte stăpânul moşiei.
Care nu merge la vânătoare. Lui i se aduce vânatul! Lui şi soţiei lui.
Uite că amândoi se uită în zare să-l vadă pe vânător întorcându-se cu tolba plină.


[Interesant, şi ţie ţi se pare că biserica seamănă puţin cu cea a lui Le Corbusier din Ronchamp?]

Soţia vânătorului îşi aşteaptă şi ea cu nerăbdare bărbatul.
Zâmbeşte şi ţine sub braţ o pâîne proaspătă.


Dar dacă omul nostru nici nu a plecat la vânătoare?

Poate a plecat doar să zburde sub cerul senin şi să culeagă flori pentru nevastă


Şi nu vroia să-l ştie tot satul.
Şi-a luat puşca doar ca să creadă lumea că el merge la vânătoare.
Şi în loc de căprioare, se întoarce cu un bucheţel de violete!
Chiar crezi că e un vânător vegetarian?
De ce nu?!


Omul nostru ar trebui să se grăbească!
Luna se pregăteşte să răsară., iar în uşa colibei îl aşteaptă soţia.

Ce se va întâmpla după aceea?


Asta e o altă poveste, 
după cum spunea Sheherazada...

dimanche 6 mars 2016

PERSONA - Musée du quai Branly, Paris - Radioreportaj (173)

“PERSONA = The potential all things possess,
whether objects or live beings
to impose their singular presence.”


Aş dori la începutul intervenţiei mele de astăzi să vă citesc un text,
fără a vă dezvălui pentru moment nici titlul operei din care este extras,
nici pe autorul acesteia.


Iată-l:
„Două sclave înaintară împreună cu Regele lor.
Sunt statui de aur ce seamănă cu două tinere fete.
Ele au inteligenţa, vocea şi mişcările acestora, iar zeii le-au învăţat activităţile utile.
Ele merg înaintea lui, cel care se deplasează cu greu.”


Cine credeţi că este El?

Este Hefaistos, Vulcan – pentru romani, zeul focului terestru şi al metalurgiei,
inventatorul artei de a prelucra metalele.
Iar opera căreia îi aparţine citatul de mai sus,
despre care aş îndrăzni să afirm că ar fi cea mai veche descriere a unor roboţi,
este Iliada lui Homer.


Cu alte cuvinte, Vulcan avea obiecte cărora le insuflase câteva caracteristici umane.
Ce-i drept, constructorul este aici un zeu.
Dar capacitatea de a dota obiectele neînsufleţite cu însuşiri omeneşti, reale sau imaginare,
nu este doar apanajul zeilor.
Oamenii obişnuiţi o fac încă din negura vremurilor


Cel puţin asta încearcă să ne demonstreze o expoziţie la Musée du quai Branly din Paris.
Intitulată Persona. Étrangement humain, ceea ce s-ar putea traduce prin „ciudat de uman”, expoziţia inaugurată la sfărşitul lunii ianuarie este deschisă până pe 13 noiembrie.


Considerată de mulţi specialişti ca cea mai surprinzătoare expoziţie propusă de
Musée du quai Branly în cei 10 ani de când a fost inaugurat,
Persona îşi propune să exploreze diversitatea mecanismelor prin care oamenii
şi-au personificat obiectele familiare în toate vremurile şi pe toate meridianele globului.


În plină epocă a roboticii, a realităţii augmentate şi a inteligenţei artificiale,
expoziţia Persona crează prin intermediul celor 230 de exponate (statui, amulete, măşti, marionete, automate şi roboţi)
un univers straniu în care obiectele dau impresia că sunt vii, că ne urmăresc cu privirea
 şi că sunt gata să creeze adevărate legături afective cu vizitatorul.


De altfel, un umanoid ne urmează de-a lungul vizitei.
Este vorba de robotul Berenson, creat în 2011 de către un robotician şi un antropolog.
Un robot capabil să înregistreze reacţiile celor printre care se deplasează.
Unii dintre vizitatori îi vorbesc, în timp ce alţii, jenaţi, încearcă să-l evite.


Printre întrebările la care această expoziţie îşi propune să ne ajute să răspundem,
 cele mai importante mi se par:
- În ce măsură asemănarea fizică influenţează relaţia nostră cu un mecanism, şi
- Trebuie oare ca obiectele pe care le utilizăm să ne semene, şi dacă da, până unde poate merge asemănarea.

[* voir note de fin]

Adulaţi, consideraţi ca adevărate proteze cognitive, potenţial prieteni sau chiar parteneri afectuoşi,
roboţii antropomorfi ilustrează cel mai bine această dilemă.
Cu cât ne seamănă mai mult, ei provoacă, unora dintre noi,
 jenă, care poate merge până la robofobie.


Fie că perspectiva de a avea de a face cu obiecte mai puternice,
mai rezistente, mai inteligente – pe scurt, mai performante decât noi înşine,
nu vă îngrijorează deloc, fie că dimpotrivă, ea vă provoacă coşmaruri,
o vizită a expoziţiei Persona la Musée du quai Branly vă va ajuta fără doar şi poate
să găsiţi răspunsuri la unele dintre întrebările pe care vi le-aţi pus  măcar o dată în viaţă.


Şi nu pot să închei această intervenţie în care am folosit termenul „robotică”
fără a aminti de Isac Asimov, genialul autor de science-fiction.
El este cel care a inventat termenul cu pricina.
De fapt l-a utilizat crezând că exista deja.
Tot el este, să nu uităm, autorul celor atât de celebre legi ale roboticii care guvernează funcţionarea roboţilor pozitronici imaginaţi de maestrul literaturii de anticipaţie.


Amelia Chirca - Radioreportaj pentru emisiunea
„Ştiinţa în cuvinte potrivite” pe Radio România Cultural
vineri, 26 februarie 2016



* Cartel de l’exposition :
WOLFE VON LENKIEWICZ (né en 1966)
Garden of Earthly Delights (Le Jardin des Délices)
2012, triptique, huile sur toile (Olbricht Collection)
 Comme à son habitude, Wolfe von Lenkiewicz prend ici appui sur une oeuvre clé de l’histoire de l’art occidental, Le Jardin des Délices (1490) de Jérôme Bosch (1450?-1516?), dont il imite la technique picturale virtuose. Tout en restant très proche de l’original, il y introduit toutes sortes de figures subtilement différentes renvoyant à des époques et des traditions culturelles disparates. En récapitulant et en amplifiant ainsi les résonances symboliques du tableau de Bosch, en le saturant d’indices pointant vers l’histoire de ces cinq derniers siècles, Lenkiewicz dessine un panorama vertigineux de toutes les formes de persona qui habitent nos mémoires ou rôdent sur leur marges.