lundi 23 mai 2016

Bonjour, c’est moi !


« Car ce ne sont pas les ennemies, mais les amis qui condamnent l’homme à la solitude. »
Milan Kundera – La plaisanterie, Gallimard, 1968

„Nu duşmanii, ci prietenii te condamnă la singurătate.”
Chiar aşa să fie? Dacă naufragiezi pe o insulă pustie sau dacă alegi să trăieşti ca un sihastru pe vârf de munte, să fie din cauza prietenilor? Oricât l-aş aprecia pe Kundera, nu pot să fiu de acord cu afirmaţia de mai sus.
Şi nu e vina prietenilor că eu sunt mai mult singur de nouă luni încoace! Nu prietenii au decis să dărâme clădirea lipită de casa noastră, pentru a construi în locul ei şi a frumoasei grădini ce o înconjura o hidoasă construcţie de beton unde să înghesuie zeci de apartamente şi unde nu e loc pentru un fir de iarbă. Iar din cauza lor, a celor care numai prieteni nu ne sunt, din septembrie încoace m-am văzut cu Ami doar câte o săptămână o dată la două luni...

Poate cineva să se mire că în situaţia asta sunt teribil de „nevorbit”?
Desigur, pot să vorbesc singur... Sau cu Bonnie, atoateînţelegătoarea noastră pisică. Dar care răspunde totdeauna mono(bi)silabic. Desigur, pot să ascult radioul, dar care vorbeşte numai el, ce vrea el... Bine că am renunţat la televizor, altfel cine ştie ce surogat de viaţă (i. e. serial) priveam în fiecare zi!
Noroc cu inima! Căci probleme „inimoase”, ca să nu le spun „de inimă”, mi-au oferit în luna mai, în două rânduri, ocazia să nu fiu singur şi să am câte un coleg de cameră. Domnul J. şi domnul S. m‑au făcut, fiecare în parte, să uit pentru câteva zile „nevorbirea” din ultima vreme.

Căci oamenilor le place să-şi povestească viaţa, iar mie îmi place să ascult poveşti de viaţă.


« En ce temps-là pérégrinaient chez nous, par les crêtes des Carpates, des Valaques venus de sud-est. Des bergers. »
Milan Kundera – La plaisanterie, Gallimard, 1968

Domnul J. are vreo 65 de ani. Tatăl domnului J. era slovac, originar dintr-o mică localitate de lângă Bratislava şi dintr-o familie cu cinci copii. Fiind cel mai mic dintre ei, a plecat de acasă şi s-a înscris în Legiunea Străină. La terminarea serviciului în Legiunea Străină, a putut să aleagă: să se întoarcă acasă sau să rămână în Franţa. A ales să rămână, mai ales că se îndrăgostise de o franţuzoaică. În epocă, se găsea de lucru. Ferme din toată ţara căutau muncitori agricoli. Părinţii domnului J. au plecat să lucreze la o fermă din Normandia.
Domnul J. s-a născut în Franţa. Nu a învăţat niciodată limba slovacă, deşi a mers deseori, copil fiind, în (Ceho)Slovacia. Îşi mai aminteşte cum trebuiau să mergă în fiecare săptămână la miliţie ca să-şi confirme şi să-şi prelungească şederea. Şi de berea însoţită neapărat de un mic păharel cu tărie!
Domnul J. a devenit electrician. S-a căsătorit cu o infirmieră. Datorită soţiei, dl. J a ajuns să lucreze într-un mare spital parizian, în centrul de control al sălilor de operaţii. „Trebuia să intervenim imediat dacă era o cădere de tensiune (electrică), să punem în funcţiune generatoarele. Era foarte important ce făceam. Şi îi cunoşteam pe toţi chirurgii!” – povesteşte cu mândrie.
Fiul domnului J. merge pe urmele mamei: e infirmier.

„Cunoaşte aşa de multă lume!” – se mândreşte tatăl. Se subînţelege şi reciproca, nerostită: „Nici nu vă închipuiţi cât de multă lume îl cunoaşte pe băiatul meu!”


« Comme ce serait simple de trouver la paix dans un monde d’imageries ! »
Milan Kundera – La plaisanterie, Gallimard, 1968

Domnul S. are 72 de ani. Se recomandă de la început: gitan şi circar. La circ, el „prezenta leii”, după cum spune. Nu se consideră dresor. Soţia lui era trapezistă şi făcea acrobaţii pe cal. „Era mult mai periculos ceea ce făcea ea. Dacă greşea, se termina!”
Desigur, când el era cu cei şase lei în arenă (trei lei şi trei leoaice), era întotdeauna cineva care urmărea atent numărul. Nu cu o puşcă sau cu un furtun cu apă. La o adică, cel din exterior avea un extinctor alături, gata să-l folosească dacă se încăierau leii. Omul stătea însă pregătit să deschidă uşă, în caz că dresorul trebuia să iasă repede din cuşca leilor.
Puii de leu erau cumpăraţi de la grădini zoologice după ce înţărcau, pe la şase luni. Nu erau lei sălbatici, precizează el. Puilor de leu le era frică şi să iasă din cuşcă. Aşa că intra el. Se aşeza pe jos şi le spunea doar « Bonjour, c’est moi ! »
Azi aşa, mâine tot aşa: « Bonjour, c’est moi ! ».

După două luni, leuţii aveau curajul să se apropie să mănânce din mâna lui. Urmau alte luni până se obişnuiau să se urce pe un scăunel unde era pusă mâncarea. Şi să rămână acolo. Multă, foarte multă răbdare şi respect faţă de animal, precizează. După doi ani, leii ştiau numărul destul de bine. Urma o perioadă în care trebuiau să se obişnuiască cu publicul. Personalul circului juca rolul spectatorilor, se punea muzică, dresorul apărea în costumul de scenă... Se repeta aşa cam de 50 de ori. Cu multă, multă răbdare. A folosit un bici doar ca să-i impresioneze pe spectatori, niciodată pentru lei. La trei ani începea viaţa de artist a leilor. Spectacole timp de 12 ani. După care se întorceau probabil la grădina zoologică.
Copiii domnului S. nu lucrează la circ. Trapezul e prea periculos şi nu se mai caută animalele. „Uitaţi-vă la Cirque du Soleil; nu mai sunt animale!” Domnul S. şi-a trimis copiii la şcoală. El a avut noroc cu nişte oamenii de bine care l-au învăţat carte. Soţia lui nu ştie nici să scrie, nici să citescă. Fiică de oameni de circ, nu a avut unde şi cum să înveţe.

Domnul S. simte nevoia să precizeze: „Gitanii nu sunt tot una cu romii! Gitanii au venit din India. Gitanii cântă la chitară şi la trompetă; romii la acordeon şi la vioară”. Îmi vorbeşte de Manitas de Plata („mânuţe de argint”), chitarist celebru, dar şi de Roland Besclin (?), poreclit de prieteni „le Bossu”, cel care cânta la două trompete în acelaşi timp şi care l-a provocat la un duel muzical, niciodată acceptat, pe Maurice André.
E de acord şi cu propunerea mea: „Desigur, şi Django Reinhardt, dar el era chitarist de jazz. Şi făcea nişte duete formidabile cu Stéphane Grappelli”. Şi îmi mai povesteşte de cunoştinţe din tinereţe, muzicieni înăscuţi, fără şcoală, dar cu un talent formidabil. „Dar dacă ai talent”, îmi spune domnul S., „nu însemnă neapărat că eşti şi fericit în viaţă. Uitaţi-vă la Beethoven, care a murit surd, sau la Mozart care se zice că a fost însoţit pe ultimul drum de un câine...”
Apoi domnul S. începe să-mi povestească de artiştii de stradă pe care i-a cunoscut cu decenii în urmă în Montmartre...

 Pe un pat de spital, visând...


Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire