vendredi 26 février 2016

Casa de Pilatos, Sevilla - Un Amor solitar



Situată în centrul istoric al Seviliei, Casa lui Pilat, palat construit în sec. XV şi XVI,
este al doilea ansamblu rezidenţial al oraşului, după Alcazar.


Jardin grande, cea mai mare şi cea mai veche din grădinile palatului,
păstrează mult din aspectul original, în ciuda unor modificări făcute în anii 1850.


Aici, adăpostit în nişa unui zid roşcat, stă de veghe un Amor solitar.




Nu, nu este o copie exactă după Amorul lui Falconet de la Luvru.
Priviţi degetul arătător al originalului şi pe cel al Amorului dIn Sevilia !
Şi zâmbetul Amorului andaluz parcă e diferit. Nu pare deloc ameninţător ;)


L’Amour menaçant (1757)
Étienne-Maurice FALCONET

dimanche 21 février 2016

Atelierul Brâncuşi, Paris – Radioreportaj (172)



Ca tot românul care a avut în copilărie şansa de a trece pe sub Poarta Sărutului, de a se aşeza la Masa Tăcerii şi de a contempla Coloana vertebrală a nesfârşitului, trăiesc de fiecare dată, cu o intensitate aparte, orice întâlnire cu operele atât de româneşti şi atât de universale ale maestrului din Hobiţa. 

O Măiastră, un Sărut sau o Domnişoară Pogany , întâlnite într-unul din prestigioasele muzee ale lumii, sunt de fiecare dată motive de încântare şi de mândrie.


Există însă în lume un loc unde, intrând, ai impresia că-l întâlneşti cu adevărt pe Constantin Brâncuşi. 
Desigur, nu este prezent în carne şi oase, dar parcă şi-a întrerupt doar pentru câteva clipe încleştarea cu „esenţa cosmică a materiei” şi, dacă ai răbdare, îl vei vedea revenind la lucru.


Acest loc se află la Paris, pe esplanada Centrului Naţional de Artă şi Cultură Georges Pompidou. Este vorba de spaţiul ce adăposteşte atelierul maestrului, cel în care au fost create majoritatea operelor sale.


Lăsat prin testament statului francez, atelierul conţine 137 de sculpturi, 87 de piedestale, 41 de desene, două picturi şi peste 1600 de plăci fotografice de sticlă şi tiraje originale, toate realizate de Brâncuşi.


O colecţie unică în lume, nu numai prin bogăţia ei, ci şi datorită posibilităţii pe care o oferă vizitatorului de a pătrunde în universul creatorului. Spaţiul în care, după propriile vorbe, „mâna gândeşte şi urmează gândirea materiei”, atelierul nu este doar un loc de elaborare şi prezentare a operelor sale, ci o operă de artă în adevăratul sens al cuvântului.


Spre sfârşitul vieţii, preocupat de unitatea ansamblului, de relaţiile spaţiale între materiale, forme şi lumină în sânul atelierului său, Brâncuşi nu mai dorea să expună altundeva, iar atunci când vindea o operă, o înlocuia printr-o copie de ghips, pentru a nu altera unitatea ansamblului.


Spaţiul realizat de arhitectul Renzo Piano reuşeşte nu numai să reconstituie „à l’idéntique” încăperile atelierului, dar şi să concilieze aspectul intim al clădiri din Impasse Roussin (adresa iniţială) cu necesitatea creării unui spaţiu accesibil unui public larg. Chiar şi lumina, atât de importantă pentru deplina percepere a operei brâncuşiene, o evocă fidel pe cea a atelierului original.


Aşadar, dacă treceţi prin Paris – oricând, părasiţi pentru câteva clipe forfota esplanadei de la Beaubourg şi pătrundeţi pentru câteva clipe sau pentru câteva ore în universul brâncuşian.
Sigur nu veţi regreta!
©
[Amelia Chirca - Radioreportaj pentru emisiunea
„Ştiinţa în cuvinte potrivite” pe Radio România Cultural
vineri, 19 februarie 2016]

samedi 6 février 2016

Ziua mondială fără mobil – Radioreportaj (171)


Aş începe intervenţia de astăzi cu o întrebare: „Credeţi că suferiţi de nomofobie?
Termenul este recent, căci şi maladia adictivă pe care o denumeşte şi care se manifestă printr-o stare teribilă de anxietate este recentă.
Nomofobia, numele bolii, provine din expresia No Mobile Phobia, cu alte cuvinte teama de a fi separat de telefonul mobil. Poate fi vorba de o separare materială (telefonul uitat, pierdut, furat) sau de una legată de o defecţiune tehnică. Senzaţia de a fi complet izolat de lumea înconjurătoare.
Aşadar, credeţi că suferiţi de nomofobie?
Un studiu realizat în 2008 constata deja că nu mai puţin de 53% dintre utilizatorii de telefoane mobile erau îngroziţi la ideea de a fi lipsiţi de jucăria cu pricina.
Şi între timp, procentul a crescut fără doar şi poate.

Cu toate acestea, sau poate tocmai de aceea, an după an,
pe 6 februarie, este Ziua mondială fără telefon portabil.
Anul acesta este pentru cea de a 16-a oară că suntem invitaţi
să încercăm să ne lipsim timp de 24 de ore de obiectul considerat indispensabil.



De ce tocmai 6 februarie?
Pentru că cel care este la originea acestei inţiative este un francez, pentru că 6 februarie este în calendarul catolic Sfântul Gaston şi mulţi îşi mai amintesc poate cuvintele cântecului lui Nino Ferrer: „Gaston y’a l’téléphone qui son...”

Ne-am putea imagina că părintele Zilei mondiale fără mobil este vreun individ retrograd, certat cu roadele tehnologiei de vârf, pe care nu o stăpâneşte. În realitate este vorba de un scriitor cât se poate de conectat, autor de romane poliţiste umoristice, printre care „Asasin de portabil fără mobil aparent”. Tot el şi autorul primului roman scris în întregime în limbaj SMS.
Phil Marso (alias Philippe Marsollier), căci acesta este numele lui, a lansat această iniţiativă din dorinţa de a atrage atenţia asupra numeroaselor şi uneori nebănuitelor implicaţii pe care utilizarea compulsivă a mobilului le poate avea asupra sănătăţii personale şi nu numai.

În fiecare an, Ziua mondială fără mobil are o temă.
Anul trecut tema era: mediul înconjurător, iar dezbaterile organizate au avut ca subiecte metalele şi poluanţii organici utilizaţi pentru fabricarea unui smartphone, expunerea angajaţilor din uzinele care le produc, faptul că reciclarea nu este încă pe deplin realizată şi numeroşi compuşi toxici sunt deversaţi în natură, dar şi exploatarea copiilor în uzinele ce le fabrică sau conflictele declanşate în zonele în care se găsesc preţioasele zăcăminte de minereuri utilizate pentru fabricarea lor.
Tematica celei de a 16-a ediţii este legată de pericolele asociate mobilului.
Sunt propuse mai multe piste, printre care furturile însoţite din ce în ce mai des de violenţă sau piratajul informaţiilor personale stocate în telefonul portabil.

Concluzia nu este, cum am putea crede, că ar trebui să renuţăm definitiv la preţioasele noastre ecrane. Trebuie doar să le utilizăm ca pe nişte unelte – minunate, dar numai unelte! Şi să nu le lăsăm să ne dirijeze existenţa. Să evităm, aşadar, adicţia.
Cei mai curajoşi ar putea chiar să încerce să răspundă la întrebarea:
„Oare cum supravieţuiam când telefonul mobil nu exista?”

[Amelia Chirca - Radioreportaj pentru emisiunea
„Ştiinţa în cuvinte potrivite” pe Radio România Cultural

vineri, 5 februarie 2016]