vendredi 27 mai 2016

Foyer de la Danse / Foaierul Dansului – Palais Garnier, Paris

« Le foyer de la danse est une véritable institution qui tient une place prépondérante dans les traditions de l’Opéra de Paris. 
Durant de nombreuses années, cet espace a été ouvert à un public trié sur le volet : les abonnés. » [1]


« Aujourd’hui, ni les abonnés ni les spectateurs ne sont admis au foyer de la danse, désormais réservé aux seuls artistes du ballet, qui bénéficient d’une salle de répétition à deux pas de la scène. » [1]


« Objet de toutes les fascinations, le foyer de la danse est moins inaccessible qu’il n’y paraît. 
En effet, il se situe dans le prolongement direct de la scène et peut servir à étendre la perspective du plateau, une fois les portes de fer du lointain ouvertes. » [1]


« Au XIXe siècle et au début du siècle suivant, les ballerines sont mal rémunérées pour leurs prestations et proviennent très souvent d'un milieu modeste. Certaines acceptent alors assez facilement d'être placées sous la « protection » d'un représentant de la grande bourgeoisie voire de l'aristocratie. » [2] 


« Les thèmes et couleurs des peintures recouvrant le plafond sont traités de façon quelque peu vulgaire, voire grivoise, contrairement à ce que l'on peut analyser dans tout le reste de l'édifice. Les ors, appliqués à profusion jusqu'à la surcharge, recouvrent les surfaces aux motifs et aux reliefs à l'iconographie plutôt douteuse. » [2]


În medalioane sunt pictate portretele unor foste dansatoare, în anii lor de glorie:
Françoise PRÉVOST (1699-1730),
Pauline DUVERNAY (1831-1836) sau
Francesca (Fanny) CERRITO (1847-1855).


Între coloane, picturi de mari dimensiuni sunt dedicate unor fosti maeştri de balet, ca:
Jean-Georges NOVERRE (1776-1781),
Arthur MICHEL zis şi Arthur SAINT-LÉON (1850-1853 ; căsătorit cu Fanny Cerrito) sau
Giulio MAZARINI, zis şi Joseph MAZILIER (1853-1859).


« Une galerie supérieure à oculi, dissimulée dans l'exubérant décor du plafond, facilite même le voyeurisme des puissants qui ne désirent pas être reconnus tout en observant discrètement les membres du corps de ballet. » [2]


Texte
[1] https://www.operadeparis.fr/visites/palais-garnier/decouvrir-le-lieu
[2] https://fr.wikipedia.org/wiki/Opéra_Garnier#Foyer_de_la_Danse

lundi 23 mai 2016

Bonjour, c’est moi !


« Car ce ne sont pas les ennemies, mais les amis qui condamnent l’homme à la solitude. »
Milan Kundera – La plaisanterie, Gallimard, 1968

„Nu duşmanii, ci prietenii te condamnă la singurătate.”
Chiar aşa să fie? Dacă naufragiezi pe o insulă pustie sau dacă alegi să trăieşti ca un sihastru pe vârf de munte, să fie din cauza prietenilor? Oricât l-aş aprecia pe Kundera, nu pot să fiu de acord cu afirmaţia de mai sus.
Şi nu e vina prietenilor că eu sunt mai mult singur de nouă luni încoace! Nu prietenii au decis să dărâme clădirea lipită de casa noastră, pentru a construi în locul ei şi a frumoasei grădini ce o înconjura o hidoasă construcţie de beton unde să înghesuie zeci de apartamente şi unde nu e loc pentru un fir de iarbă. Iar din cauza lor, a celor care numai prieteni nu ne sunt, din septembrie încoace m-am văzut cu Ami doar câte o săptămână o dată la două luni...

Poate cineva să se mire că în situaţia asta sunt teribil de „nevorbit”?
Desigur, pot să vorbesc singur... Sau cu Bonnie, atoateînţelegătoarea noastră pisică. Dar care răspunde totdeauna mono(bi)silabic. Desigur, pot să ascult radioul, dar care vorbeşte numai el, ce vrea el... Bine că am renunţat la televizor, altfel cine ştie ce surogat de viaţă (i. e. serial) priveam în fiecare zi!
Noroc cu inima! Căci probleme „inimoase”, ca să nu le spun „de inimă”, mi-au oferit în luna mai, în două rânduri, ocazia să nu fiu singur şi să am câte un coleg de cameră. Domnul J. şi domnul S. m‑au făcut, fiecare în parte, să uit pentru câteva zile „nevorbirea” din ultima vreme.

Căci oamenilor le place să-şi povestească viaţa, iar mie îmi place să ascult poveşti de viaţă.


« En ce temps-là pérégrinaient chez nous, par les crêtes des Carpates, des Valaques venus de sud-est. Des bergers. »
Milan Kundera – La plaisanterie, Gallimard, 1968

Domnul J. are vreo 65 de ani. Tatăl domnului J. era slovac, originar dintr-o mică localitate de lângă Bratislava şi dintr-o familie cu cinci copii. Fiind cel mai mic dintre ei, a plecat de acasă şi s-a înscris în Legiunea Străină. La terminarea serviciului în Legiunea Străină, a putut să aleagă: să se întoarcă acasă sau să rămână în Franţa. A ales să rămână, mai ales că se îndrăgostise de o franţuzoaică. În epocă, se găsea de lucru. Ferme din toată ţara căutau muncitori agricoli. Părinţii domnului J. au plecat să lucreze la o fermă din Normandia.
Domnul J. s-a născut în Franţa. Nu a învăţat niciodată limba slovacă, deşi a mers deseori, copil fiind, în (Ceho)Slovacia. Îşi mai aminteşte cum trebuiau să mergă în fiecare săptămână la miliţie ca să-şi confirme şi să-şi prelungească şederea. Şi de berea însoţită neapărat de un mic păharel cu tărie!
Domnul J. a devenit electrician. S-a căsătorit cu o infirmieră. Datorită soţiei, dl. J a ajuns să lucreze într-un mare spital parizian, în centrul de control al sălilor de operaţii. „Trebuia să intervenim imediat dacă era o cădere de tensiune (electrică), să punem în funcţiune generatoarele. Era foarte important ce făceam. Şi îi cunoşteam pe toţi chirurgii!” – povesteşte cu mândrie.
Fiul domnului J. merge pe urmele mamei: e infirmier.

„Cunoaşte aşa de multă lume!” – se mândreşte tatăl. Se subînţelege şi reciproca, nerostită: „Nici nu vă închipuiţi cât de multă lume îl cunoaşte pe băiatul meu!”


« Comme ce serait simple de trouver la paix dans un monde d’imageries ! »
Milan Kundera – La plaisanterie, Gallimard, 1968

Domnul S. are 72 de ani. Se recomandă de la început: gitan şi circar. La circ, el „prezenta leii”, după cum spune. Nu se consideră dresor. Soţia lui era trapezistă şi făcea acrobaţii pe cal. „Era mult mai periculos ceea ce făcea ea. Dacă greşea, se termina!”
Desigur, când el era cu cei şase lei în arenă (trei lei şi trei leoaice), era întotdeauna cineva care urmărea atent numărul. Nu cu o puşcă sau cu un furtun cu apă. La o adică, cel din exterior avea un extinctor alături, gata să-l folosească dacă se încăierau leii. Omul stătea însă pregătit să deschidă uşă, în caz că dresorul trebuia să iasă repede din cuşca leilor.
Puii de leu erau cumpăraţi de la grădini zoologice după ce înţărcau, pe la şase luni. Nu erau lei sălbatici, precizează el. Puilor de leu le era frică şi să iasă din cuşcă. Aşa că intra el. Se aşeza pe jos şi le spunea doar « Bonjour, c’est moi ! »
Azi aşa, mâine tot aşa: « Bonjour, c’est moi ! ».

După două luni, leuţii aveau curajul să se apropie să mănânce din mâna lui. Urmau alte luni până se obişnuiau să se urce pe un scăunel unde era pusă mâncarea. Şi să rămână acolo. Multă, foarte multă răbdare şi respect faţă de animal, precizează. După doi ani, leii ştiau numărul destul de bine. Urma o perioadă în care trebuiau să se obişnuiască cu publicul. Personalul circului juca rolul spectatorilor, se punea muzică, dresorul apărea în costumul de scenă... Se repeta aşa cam de 50 de ori. Cu multă, multă răbdare. A folosit un bici doar ca să-i impresioneze pe spectatori, niciodată pentru lei. La trei ani începea viaţa de artist a leilor. Spectacole timp de 12 ani. După care se întorceau probabil la grădina zoologică.
Copiii domnului S. nu lucrează la circ. Trapezul e prea periculos şi nu se mai caută animalele. „Uitaţi-vă la Cirque du Soleil; nu mai sunt animale!” Domnul S. şi-a trimis copiii la şcoală. El a avut noroc cu nişte oamenii de bine care l-au învăţat carte. Soţia lui nu ştie nici să scrie, nici să citescă. Fiică de oameni de circ, nu a avut unde şi cum să înveţe.

Domnul S. simte nevoia să precizeze: „Gitanii nu sunt tot una cu romii! Gitanii au venit din India. Gitanii cântă la chitară şi la trompetă; romii la acordeon şi la vioară”. Îmi vorbeşte de Manitas de Plata („mânuţe de argint”), chitarist celebru, dar şi de Roland Besclin (?), poreclit de prieteni „le Bossu”, cel care cânta la două trompete în acelaşi timp şi care l-a provocat la un duel muzical, niciodată acceptat, pe Maurice André.
E de acord şi cu propunerea mea: „Desigur, şi Django Reinhardt, dar el era chitarist de jazz. Şi făcea nişte duete formidabile cu Stéphane Grappelli”. Şi îmi mai povesteşte de cunoştinţe din tinereţe, muzicieni înăscuţi, fără şcoală, dar cu un talent formidabil. „Dar dacă ai talent”, îmi spune domnul S., „nu însemnă neapărat că eşti şi fericit în viaţă. Uitaţi-vă la Beethoven, care a murit surd, sau la Mozart care se zice că a fost însoţit pe ultimul drum de un câine...”
Apoi domnul S. începe să-mi povestească de artiştii de stradă pe care i-a cunoscut cu decenii în urmă în Montmartre...

 Pe un pat de spital, visând...


jeudi 19 mai 2016

Cap Ferrat - Méditerranée


 « Sous le climat qui fait chanter tout le Midi,
 Sous le soleil qui fait mûrir les ritournelles,
 Dans tous les coins on se croirait au Paradis
 Près d'une mer toujours plus bleue, toujours plus belle
 Et pour qu'elle ait dans sa beauté plus de douceur
 Mille jardins lui font comme un collier de fleurs
 Méditerranée…
 Aux îles d'or ensoleillées
 Aux rivages sans nuages
 Au ciel enchanté
Méditerranée… »

Méditerranée (Tino Rossi) – Raymond Vinci (livret) ; Francis Lopez (musique) ; 1955

lundi 16 mai 2016

Sănătatea mintală / Paris, La Défénse - Radioreportaj (178)

Amelia Chirca
Radioreportaj pentru emisiunea
Ştiinţa în cuvinte potrivite
pe Radio România Cultural
cu Corina Negrea şi Dan Manolache
vineri, 13 mai 2016

video

Dan Manolache: În cel mai modern cartier la Parisului, în cartierul zgârie-norilor, La Défense aşadar, se întâmplă o manifestare care îşi propune să sensibilizeze publicul larg în privinţa sănătăţii mintale. De ce între zgârie-nori, Amelia Chirca?


De ce între zgârie-nori?
Bună ziua în primul rând tuturor!
Poate pentru că zgârie-norii şi tot modul de viaţă care merge de la sine cu acest decor reprezintă o sursă de stress, de perturbare a sănătăţii mintale, a integrităţii mintale. Şi poate şi pentru că în acest cartier există o esplanadă superbă, care oferea spaţiul pentru desfăşurarea acestei manifestări.


Trebuie să vă mărturisesc că pregătind intervenţia de astăzi am aflat câteva date care m-au surprins şi chiar m-au speriat. Astfel, în prezent, se pare că mai mult de 20% din populaţia Franţei a fost sau este confruntată cu o problemă de sănătate mintală, iar în viitorul apropiat, adică în 2020, procentul va fi chiar de 25%. Adică un francez din patru! Cifre destul de alarmante, nu-i aşa?


Tocmai de aceea, săptămâna aceasta a avut loc la Paris această manifestare. Nu este vorba de vreun congres ce ar fi reunit specialişti în domeniu, ci de o manifestare ce se adresează publicului larg. Deci, pe esplanada de la Défense s-au instalat standuri, pe o suprafată de mai bine de 1.000 m², iar structura cea mai impozantă a acestui teritoriu efemer, cea care a găzduit de altfel majoritatea evenimentelor, este o enormă sferă transparentă.


Alegerea nu este întâmplătoare. Această sferă simbolizează izolarea persoanelor suferind de probleme mentale. Izolare datorată, desigur, patologiei care îi afectează, dar şi nenumăratelor prejudecăţi ale celor din jur.


Aşadar, timp de trei zile, specialişti, dar şi reprezentanţi ai diferitelor asociaţii sau ai mass-media au venit în întâmpinarea publicului larg. Scopul principal: sensibilizarea.
Sensibilizarea legată de problemele legate de tulburile psihice şi de consecinţele individuale şi societale pe care le provoacă. Mese rotunde, dezbateri, animaţie, expoziţii, distribuire de documente informative – sunt câteva dintre uneltele utilizate.


Organizatorii manifestării, Fundaţia Falret, acţionează încă de la înfinţarea ei, acum 175 de ani, în două direcţii principale. Prima, desigur, aceea de a sprijini şi finanţa programele de cercetare menite a găsi noi soluţii pentru prevenirea şi tratarea tulburărilor psihice. Dar nu mai puţin important este cel de al doilea domeniu de acţiune, adică lupta împotriva excluderii şi prejudecăţilor în ceea ce priveşte persoanele atinse de astfel de tulburări.


Timp de trei zile, la Défense, medici, psihiatrii, cercetători, oameni politici, responsabili de resurse umane şi persoane în situaţie de handicap psihic au acţionat pentru sensibilizarea publicului larg. O acţiune în favoarea coeziunii societăţii contemporane, o contribuţie la reducerea inegalităţilor de tot felul. Dar şi o modalitate de a atrage atenţia responsabililor politici asupra necesităţii modernizării sistemului francez de sănătate.


Cap sur la Santé mentale, acesta era titlul manifestării, ce s-ar putea traduce prin „Obiectiv: sănătatea mintală”, este prima manifestare de anvergură organizată în Franţa. Nu va fi însă şi ultima. Ambiţia organizatorilor este de a o pereniza şi de a o extinde la totalitatea teritoriului naţional.  


Ultima fotografie: Paysage avec des fleurs par Adeline LOISEAU
acrylique sur toile, 90 x 90 cm
CHRS Foyer Falret

vendredi 13 mai 2016

Charlotte SALOMON (1917, Berlin – 1943, Auschwitz)

Avea 26 de ani…
Şi un copil care aştepta să se nască…
Şi picta, picta, picta…
















Photos : Mihaela Chirca - Nice et Saint-Jean-Cap-Ferrat

dimanche 8 mai 2016

Noua orgă de la Maison de la Radio, Paris – O inaugurare cu părinţi şi copii


Noua orgă de la Maison de la Radio din Paris este inaugurată în acest sfârşit de săptămână (7-9 mai 2016) printr-o serie de şase concerte : trei vineri, două sâmbătă şi unul duminică.

Toate concertele sunt gratuite, singura obligaţie fiind aceea de a face o rezervare prin internet sau prin telefon. Cu puţin noroc, chiar se şi poate găsi un loc liber, căci de mult timp toate concertele afişează eticheta « Epuizat ».


O nouă sală de concerte, cu o arhitectură şi o acustică impresionante, cum este Auditorium de la Radio France inaugurat în noiembrie 2014, avea nevoie şi de o orgă nouă.

Un apel european de candidaturi a fost lansat din 2009 pentru a găsi constructorul de orgă capabil să creeze un instrument excepţional.


„Alesul” a fost celebrul Gerhard Grenzing, în ateliere căruia, timp de peste doi ani, a luat fiinţă o orgă deosebită, care aliază marea tradiţie a vechilor maeştri cu cele mai recente inovaţii tehnologice şi cu o estetică pe măsura sălii ce o adăposteşte.


Şase organişti francezi cu mare experienţă internaţională (Michel Bouvard, Thierry Escaich, François Espinasse, Bernard Foccroulle, Oliveir Latry şi Jean- Pierre Leguay) au urmărit de aproape toate etapele construcţiei instrumentului.


Remarcabil este faptul că primul concert din seria celor şase concerte inaugurale
a fost un concert etichetat: „Familie”.

Sâmbătă, 7 mai la ora 11, părinţi şi copii au fost invitaţi la o poveste cu orgă:
Conte pour récitant et orgue.


Povestea se chema
Étranges murmures à l’Hôtel Larigov şi a fost scrisă de Pierre Senges special pentru acest concert.

Recitatorul a fost Michel Vuillermoz, actor de la Comedia Franceză,
iar cel care a avut misiunea de a ilustra toate calităţile extraordinare ale noii orgi a fost
Thomas Ospital.

Thomas Ospital: un formidabil tânăr organist, care anul trecut, la numai 25 de ani, devenea
titulaire du grand orgue de l’église Saint-Eustache, Paris.


În final, o informaţie utilă
în caz că nu găsiţi un bilet gratuit la unul din concertele inaugurale
ale orgii de la Maison de la Radio.

Puteţi să „năşiţi” unul din cele 5320 de tuburi ale orgii,
cu o sumă mergând de la 15 € (când primiţi două invitaţii la concertul rezervat donatorilor)
şi până la 3000  (când primiţi zece invitaţii la un recital de orgă).

În oricare din situaţii, primiţi şi un certificat de donator,
pe care va fi scris numele tubulului pe care l-aţi „năşit”, de exemplu: le do 3 du Clairon.
Pentru donaţii de 1500 € şi peste, puteţi fi siguri că este vorba de unul din marile tuburi, vizibile din Auditorium de la Maison de la Radio din Paris.

Iar pentru 3000 € veţi primi chiar şi un adevărat tub de orgă fabricat în atelierul Grenzing.
Probabil unul mai mititel, să vă puteţi juca cu el...