lundi 22 mai 2017

Nietzsche – primul sejur la Nisa


Der Wanderer
Um Mitternacht war es, da nahm Zarathustra seinen Weg über den Rücken der Insel, dass er mit dem frühen Morgen an das andre Gestade käme: denn dort wollte er zu Schiff steigen. Es gab nämlich allda eine gute Rhede, an der auch fremde Schiffe gern vor Anker giengen; die nahmen Manchen mit sich, der von den glückseligen Inseln über das Meer wollte.”
[Friedrich Nietzsche – Also sprach Zarathustra / Ein Buch für Alle und Keinen (Dritter Theil)]


Crestele munţilor, zorile, marea, portul, corăbile, „insulele preafericite”: Nisa văzută de Nietzsche. Căci partea a treia a celebrei „Aşa grăit-a Zaratustra / O carte pentru toţi şi pentru niciunul”, parte al cărei prim capitol este Der Wanderer / Le voyageur / Călătorul, a fost redactată la Nisa.


«Le voyageur
 Il était minuit quand Zarathoustra se mit en route par-dessus la crête de l’île pour arriver le matin tôt à l’autre rive : car c’est là qu’il voulait s’embarquer. Il y avait là une bonne rade où des vaisseaux étrangers aimaient à jeter l’ancre ; ils emmenaient avec eux les habitants des îles bienheureuses qui voulaient passer la mer. »
[Frédéric Nietzsche – Ainsi parlait Zarathoustra (troisième partie ; traduction Maurice Betz)]


Nietzsche soseşte pentru prima dată la Nisa, venind de la Genova, pe 2 decembrie 1883.
După numai două zile, îi scrie prietenului său, compozitorul Peter Gast (pe adevăratul său nume, Heinrich Köselitz):
„Partea franceză a Nisei îmi este insuportabilă şi formează aproape o pată în această splendoare meridională.”


Călătorul
„Era în miez de noapte, cînd Zarathustra se porni la drum peste spinarea muntelui, ca să ajungă‑n revărsatul zorilor pe ţărmul celălalt: voia să ia de-acolo o corabie. Era într-adevăr acolo o bună radă, unde chiar şi străine nave ancorau prea bucuros, care luau cu ele pe cei care voiau să plece din Insulele Fericite şi să străbată marea.” (traducere Ştefan Augustin Doinaş)


Peste alte patru zile, pe 8 decembrie 1883, Nietzsche îi scrie lui Franz Overbeck, fost coleg profesor la Universitatea din Basel:
„Am întâlnit noul meu pământ despre care nimeni nu ştia încă nimic; acum, evident, trebuie să-l cuceresc pas cu pas.”


Se instalează mai întâi în apropierea portului, pe rue Catherine Ségurane, la nr 38:
„Am închiriat ceva aici, în cartierele cele mai vechi ale oraşului; iar aici când trebuie să vorbeşti, trebuie să o faci în italiană; parcă ai fi într-o periferie a Genovei.”
(Scrisoare către Peter Gast, 4 decembrie 1883.
Notă: Nisa a fost ataşată Franţei în 1860.)


Clădirea de pe 38, rue Ségurane mai există şi azi, dar a fost refăcută în 1905. O placă de marmură, lângă intrare, informează:
„Aici, pe 2 decembrie 1883, Frédéric Nietzsche îşi începu sejururile sale la Nisa.”


După câteva săptămâni petrecute iarna la Nisa, Nietzsche scrie în ianuarie 1884:

„Wenn ich dem Meere hold bin und Allem, was Meeres-Art ist, und am holdesten noch, wenn es mir zornig widerspricht: Wenn jene suchende Lust in mir ist, die nach Unentdecktem die Segel treibt, wenn eine Seefahrer-Lust in meiner Lust ist: Wenn je mein Frohlocken rief: "die Küste schwand, - nun fiel mir die letzte Kette ab - - das Grenzenlose braust um mich, weit hinaus glänzt mir Raum und Zeit, wohlan! wohlauf! altes Herz!"...”
[Friedrich Nietzsche – Also sprach Zarathustra / Ein Buch für Alle und Keinen (Dritter Theil, Die sieben Siegel, 5)]


« Si j’aime la mer et tout ce qui ressemble a la mer et le plus encore quand fougueuse elle me contredit: Si je porte en moi cette joie du chercheur, cette joie qui pousse la voile vers l’inconnu, s’il y a dans ma joie une joie de navigateur: Si jamais mon allégresse s’écria: ”Les cotes ont disparu – maintenant ma dernière chaîne est tombée - l’immensité sans bornes bouillonne autour de moi, bien loin de moi scintillent le temps et l’espace, allons! en route! Vieux coeur!”… »
[Frédéric Nietzsche – Ainsi parlait Zarathoustra (Troisième partie, Les sept sceaux, 5 ; traduction Maurice Betz)]


„Dacă mi-e dragă marea şi tot ce-i este asemănător şi dacă-mi este şi mai dragă cînd mi se‑mpotriveşte mînioasă: dacă se-agită-n mine plăcerea căutării, ce-mpinge către insule necunoscute corăbiile, dacă-n plăcerea mea e o plăcere de explorator: dacă vreodată am strigat în culmea bucuriei: „Uscatul a dispărut — acum m-am smuls din ultima verigă  nemărginitul mugeşte-n jurul meu, timpul şl spaţiu-mi strălucesc în zare, curaj! curaj! bătrînă inimă!" ...”
[Friedrich Nietzsche – Aşa grăit-a Zarathustra. (Partea a treia, Cele şapte peceţi; traducere Ştefan Augustin Doinaş]


După două luni petrecute la Nisa, în februarie 1884, Nietzsche îi scrie unei vechi prietene, Malwida von Meysenbug (se întâlniseră în 1872, cu ocazia punerii pietrei de temelie la Festspielhaus de la Bayreuth):
„Nisa este primul loc care îi face bine în mod evident capului meu (şi chiar ochilor mei!) şi sunt furios că am aflat aşa de târziu de acest loc.”


Bibliografie
Renaud Denuit – Nietzsche-à-Nice; Petit traité de logique européenne, Editions Mois, 2005.
Patrick Mauriès – Nietzsche à Nice, Gallimard, 2009.
Yves Séméria – Les saisons niçoises de Frédéric Nietzsche, Les Editions Ovadia, 2010.

lundi 15 mai 2017

Regina Victoria la Nisa

În călătoriile sale private prefera să fie numită simplu: Lady Balmoral. 


Venirea sa la Nisa putea însă cu greu trece neobservată. Poate şi din cauza faptului că sosea cu un tren personal, cu un vagon întreg de bagaje şi cu o suită de zeci de persoane. Printre acestea se remarcau lăncierii din Bengal, care alcătuiau garda sa apropiată, şi lacheul scoţian, îmbrăcat întotdeauna în kilt. Iar din cortegiu nu lipsea nici Jacquot, măgăruşul cumpărat în timpul uneia din vacanţele petrecute în Provence. 


Pe 15 martie 1895, „Lady Balmoral”, în vârstă de 76 de ani, se instalează la Grand Hôtel Cimiez din Nisa, hotel de lux deschis în 1880, care îi este rezervat în întregime. Regina apreciază în mod deosebit cartierul însorit şi cu vedere spre mare, cu numeroase reşedinţe de lux înconjurate de parcuri luxuriante, întreţinute cu grijă.


Pentru toată lumea este evident că „lady Balmoral” va dori să revină aici, aşa că imediat după plecarea ei, pe 30 aprilie 1895, se hotărăşte construirea unui hotel care să îi fie dedicat. Planurile noului palace, care se va numi Excelsior Hôtel Regina, sunt încredinţate arhitectului Sébastien-Marcel Biasini, orginar din Nisa. În iunie 1895 încep deja lucrările de terasament pentru noua construcţie.


În ciuda faptului că utilizează o forţă de muncă de origine italiană, numeroasă şi calificată, Biasini nu-şi poate îndeplini promisiunea de a finaliza aripa de vest a construcţiei până în vara anului următor, astfel încât „lady Barmoral” debarcă şi în 1896, cu întreaga suită, tot la Grand Hôtel Cimiez.


Lucrările la aripa de vest sunt însă gata în decembrie 1896, iar pe 15 februarie 1897 noul palace este inaugurat în prezenţa a numeroase personalităţi. Întreaga aripă de vest a clădirii, formată din 70 de încăperi separate de restul clădirii cu un zid masiv, este destinată reginei Victoria şi suitei sale.


Hotelul odată terminat se prezintă sub forma unei clădiri cu şase etaje, cu faţada principală îndreptată spre sud, spre mare. 
Peste 250 de ferestre şi uşi permit intrarea soarelui şi a brizei.


Pe 12 martie 1897, regina Victoria este întâmpinată aici cu onoruri militare şi civile.
Regina are rezervat primul etaj din aripa de vest, la care se poate ajunge pe o mare scară de onoare, de marmură albă.
 „Lady Balmoral” preferă însă să folosească o intrare separată, care conduce la un vestibul în care se află un ascensor.


Decorarea exterioară a clădirii beneficiază de abundenţa lucrărilor în fier forjat specifice sfârşitului de secol, 
iar ansamblul se înscrie în ceea ce va defini „arhitectura biasiniană”.


În faţa hotelului, pe spaţiul delimitat de bulevardele Cimiez şi Regina Victoria, Biasini amenajează o grădină destinată reginei, la care se poate ajunge pe un pod metalic, direct de la primul etaj al hotelului. Partea de sud a grădinii este ocupată de o seră şi de terenuri de tenis şi de croquet. Biasini însuşi veghează la dispunerea în grădină a palmierilor şi altor plante.


Trei ani la rând, în 1897, 1898 şi 1898, regina Victoria vine la Excelsior Hôtel Regina.
Cele două fotografii care urmează au fost făcute în timpul sejurului din 1898.


Unii istorici afirmă că regina Victoria a fost văzută, cu ocazia vizitelor sale la Nisa, la Cours Saleya, 
la Arhivele municipale pentru a admira colecţia tablourilor lui Ernest Gambard, la Bătălia de flori şi
 chiar la Fête des Cougourdons, în faţa mănăstirii Cimiez.

Tot istoricii afirmă că, cu câteva ore înainte de a se stinge din viaţa, regina Victoria a exclamat:
„Ah, dacă aş fi acum la Nisa, sigur m-aş vindeca!”.


După moartea reginei Victoria, Excelsior Regina continuă să funcţioneze ca hotel de lux. Pentru o perioadă, în 1914, clădirea este rechiziţionată ca spital militar. Criza anilor ’30 afectează însă profund activitatea turistică de pe Coasta de Azur, inclusiv marile hoteluri din Nisa. Pe 10 ianuarie 1935, Excelsior Regina este vândut ca „imobil utilizat ca hotel”. Mobilierul, elementele decorative, maşinile de serviciu, echipamentul bucătăriilor şi atelierelor sunt dispersate.


Pe 20 noiembrie 1937 este înregistrată oficial coproprietatea „Regina”, compusă din 78 de apartamente şi 23 de camere de bonă. 
Locurile frecventate cândva de regina Victoria sunt acum la dispoziţia câtorva proprietari foarte bogaţi.


Sursa informaţiilor şi a fotografiilor de epocă:
şi

lundi 8 mai 2017

Le Mémorial de Caen – un memorial pentru pace [Radioreportaj (203)]

Bună ziua tuturor !
Aşa cum am promis săptămâna trecută, revin astăzi cu un subiect despre un extraordinar muzeu dedicat secolului XX şi păcii: Le Mémorial de Caen.
Un Memorial care, deşi deţine şi expune o bogată colecţie de mărturii de tot felul privind cele două conflagraţii mondiale, îşi propune în primul rând să fie un vector de propagare a păcii.
Memorialul de la Caen face parte din reţeaua International Network of Museums for Peace


Amplasamentul muzeului este simbolic: piatra de temelie se situează exact acolo unde se afla postul de comandă al generalului Richter, comandantul diviziei 716 germane de infanterie în momentul debarcării în Normandia.
Muzeul propune vizitatorilor mai multe trasee tematice care acoperă perioada, bogată în evenimente, dintre Tratatul de la Versailles şi căderea zidului Berlinului.


Un loc aparte este rezervat diferitelor etape ale celui de al doilea război mondial şi în special bătăliei din Normandia, episod esenţial al eliberării Europei.
Dar mai înainte de a ajunge aici, vizitatorului i se propune o trecere în revistă a perioadei dintre cele două războaie, pentru a înţelege cum a fost posibil să se ajungă în numai 20 de ani, după bilanţul dezastruos, material şi uman, al primei conflagraţii, la o nouă catastrofă.


Urmează apoi un spaţiu subteran dedicat „anilor negri” traversaţi în Franţa învinsă şi ocupată, vieţii de zi cu zi, colaboraţionismului, dar şi diferitelor forme de rezistenţă.
Alte săli sunt dedicate tranziţiei, în 1941, de la un conflict european la un război mondial total de dimensiuni planetare.
Desigur, enumerarea este selectivă.
Deosebit de impresionantă este galeria oraşelor şi satelor distruse în timpul războiului, galerie a cărei vizită se desfăşoară pe un fond sonor ameninţător, compus din huruitul bombardierelor, ţipătul strident al sirenelor şi sunetul asurzitor al exploziilor. Galeria este presărată cu obiecte din viaţa de zi cu zi, recuperate din ruine.


Şi pentru că vorbeam de obiectele, numeroase şi diverse, prezente în expoziţie, de la cel mai modest la cel mai impozant, toate au o formidabilă capacitate de a evoca evenimentele ale căror martori au fost.
Printre ele: maşina de criptat Enigma M4 utilizată de marina militară germană; un glob terestru austriac din 1943 pe care apar schimbările de frontiere datorate cuceririlor celui de al treilea Reich; uniforma unui deportat francez; un zid al unei uzine din Stalingrad, unde au avut loc confruntări de o rară violenţă; celebrul „afiş roşu” editat de biroul german de propagandă şi difuzat în urma procesului grupului de rezistenţi conduşi de Missak Manouchian sau ghiozdanul lui Roger Stern, deportat împreună cu întreaga familie la Auschwitz în decembrie 1943.


Un alt parcurs, intitulat „Lumea după 1945”, prezintă evenimentele ce au marcat cea de a doua jumătate a secolului XX.
Gamela unui deţinut ce a petrecut 19 ani în Gulag, o bucată din zidul Berlinului acoperit cu desene şi inscripţii de locuitorii oraşului, un Trabant şi un Lincoln Continental, un aparat de făcut pop-corn şi o reclamă de neon occidentală sau un carnet de membru al unui partid comunist sunt doar câteva din obiectele ce evocă conflictele ideologice şi crizele Războiului rece, viaţa cotidiană şi propaganda de ambele părţi ale Cortinei de fier, mişcările de revoltă şi represiunea.



În sfârşit, sub clădirea muzeului, într-o veche cazemată, se află galeria laureaţilor Premiului Nobel pentru Pace, inaugurată în 1991.


Le Mémorial de Caen – un memorial pentru pace
Amelia Chirca
Radioreportaj pentru emisiunea
„Ştiinţa în cuvinte potrivite”
de vineri, 5 mai 2017,
cu Corina Negrea şi Dan Manolache pe
Radio România Cultural.

video

mercredi 3 mai 2017

Kokdu şi tableta sufletului – Musée des Arts asiatiques, Nice

Note şi imagini din ultima zi a expoziţiei KOKDU, compagnons de l’âme,
organizată de Muzeul de Arte asiatice din Nisa în colaborare cu Muzeul Kokdu din Seul.


În Coreea, în timpul întregii perioade Choson (1392-1910) şi până la mijlocul secolului XX, 
era obiceiul de a conduce morţii la groapă folosind un palanchin funerar ornat de kokdu.


Structura funerară numită sangyeo se deplasa în procesiune de la capela mortuară până la locul de îngropare, 
purtată de mai mulţi bărbaţi, pe braţe sau pe roţi, în sunetele percuţiilor şi cântecelor.


Sangyeo prezentat în expoziţie este reproducerea unei structuri fabricate la sfârşitul dinastiei Choson.
 El este realizat din lemn, mătase, bumbac şi metal, şi este decorat de 46 kokdu.

  
Kokdu sunt figurine de lemn care reprezintă personaje, flori, animale reale sau supranaturale. 
Rolul lor era să ghideze defunctul în lumea de dincolo şi să protejeze sufletul acestuia de spiritele nefaste.


Kokdu reprezentă de manieră simbolică diferitele sfere care alcătuiesc universul:
sfera fiinţelor umane, cea a animalelor, a vegetalelor, a lumii de dincolo.


Lumea oamenilor este personificată prin figurile învăţatului, ale războinicului, ale călugărului budist,
 ale muzicantului, ale femeii căsătorite sau necăsătorite, ale servitorului etc.


Lumea animalelor reale sau imaginare este reprezentată prin dragon, fenix, tigru, leu şi cal, 
iar bujorul, lotusul şi pinul sunt utilizaţi pentru a simboliza regnul vegetal.

DRAGONUL
Dragonul (yong) este un simbol de înaltă autoritate şi un simbol al puterii imperiale.


Figură mitică de origine chineză, el face referinţă la lumea celestă, dar şi la trecerea la o nouă viaţă, printr-o înnoire (năpârlire) evocată de porţiunea sa în formă de şarpe. Dragonul simbolizează de asemenea forţele naturii, în special cele ale apei, evocată prin peştele cu care este deseori reprezentat.


Partea de sus a structurii funerare este ornată de dragoni orizontali, plasaţi în acelaşi sens cu corpul defunctului. Cei doi dragoni înlănţuiţi privesc în direcţii opuse şi protejează sicriul. Pe corpurile lor sunt plasaţi kokdu umani, cum ar fi aici un ghid, un apărător şi un servitor.


În partea din faţă şi în partea din spate a structurii funerare sunt fixaţi dragoni verticali, în formă de T. Aceştia urmăresc ce se întâmplă în stânga şi în dreapta sicriului, pe direcţii complementare dragonilor orizontali.


În partea din faţă şi în cea din spate ale acoperişului structurii funerare de procesiune este plasat câte un panou emisferic cu un cap de dragon. Expresia ameniţătoare a acestuia este menită să alunge spiritele malefice.

FENIXUL
Alegorie a transcendenţei şi a ascensiunii, fenixul (bongwhang), animal de bun augur, este o figură importantă în decoraţia structurii funerare. Reprezentarea aripilor şi a crestei sugerează flăcări care se ridică spre cer.


Fenixul simbolizează forţele ascendente care luptă contra gravitaţiei terestre şi care uşurează trecerea defunctului din această lume spre lumea cealaltă.


Fenixul decorează în general cele patru colţuri ale palanchinului funerar. El este deseori însoţit de un clopoţel, a cărui funcţie este să alerteze purtătorii palanchinului atunci când transportul nu este făcut cu suficientă grijă.

GHIDUL
Kokdu-ghid ajută defunctul să-şi găsească drumul în lumea de dincolo. El apare deseori călărind sau alături de creaturi mitice precum dragonul, fenixul sau alte animale legendare.


Statueta din stânga reprezintă un personaj cu riduri desenate pe frunte şi care poartă o pălărie tradiţională din păr de cal (gat). Personajul din dreapta reprezintă un nobil călare, care poartă acelaşi tip de pălărie. Figura sa este desenată pe trei feţe ale statuetei, căci artizanul încearcă să creeze iluzia de volum şi de mişcare.

APĂRĂTORUL
Kokdu-apărător protejează defunctul de spiritele rele. Este uşor de recunoscut datoarită înfăţişării sale ameninţătoare şi faptului că poartă o armă.


Reprezentarea sa s-a schimbat în decursul timpului. Dacă în timpul dinastiei Choson era reprezentat ca un ofiţer cu  grad înalt, la sfârşitul ocupaţiei japoneze în 1945 kokdu-gardă devine un simplu soldat înarmat cu o puşcă.

AJUTORUL
Rolul acestui tip de kokdu, cu atitudine discretă şi liniştită este să servească defunctul ca şi cum ar fi mereu în viaţă. În timp ce kokdu-ghid merge în faţă, kokdu-ajutor este plasat în spate.


SALTIMBANCUL
Separarea provocată de moartea cuiva produce durere şi generează o instabilitate greu de dominat. Kokdu-saltimbanci, maeştrii ai echilibrului şi ai mişcării, au rolul de a contrabalansa această stare.

  
Ei cântă la diferite instrumente muzicale, dansează, interpretează scenete sau fac acrobaţii.

BANSANGSSI – alungătorul spiritelor rele
Bansangssi (sau Bangjang) este un personaj mitic care, cu un aer ameninţător, îndepărtează spiritele rele în timpul ceremoniei funerare.


El poate fi reprezentat printr-un kokdu plasat înaintea sicriului şi poate înlocui cei doi dragoni verticali în formă de T.


PALANCHINUL SUFLETULUI
În timpul dinastiei Choson, se considera că moartea constă în separarea sufletului de corp.

Pentru ca această separare să se realizeze, trebuiau utilizate două mijloace de transport diferite: unul pentru corp, în palanchinul prezentat mai sus, şi altul pentru suflet, materializat printr-o tăbliţă plasată într-un alt palanchin, mai mic, numit yongyeo.


Acest palanchin mic era purtat de doi bărbaţi. În afară de această tăbliţă sau „cutie pentru suflet”, în palanchin se mai puneau un vas pentru ars tămâie şi un portret al celui mort.

După ceremonie, tăbliţa reprezentând sufletul defunctului era redată familiei.

Amelia&MSChirca,  Nisa, dim. 23 aprilie 2017