jeudi 21 mars 2019

Invitaţie la cină în delta Mekongului


În seara aceea plecasem să ne plimbăm în spatele hotelului
în care locuiam în delta Mekongului, la Nguyen Shack, lângă Can Tho.


Hotel jumătate campestru, jumătate lacustru, unde se putea ajunge
ori cu barca, ori cu bicicleta, ori pe jos, dar nicidecum cu maşina.


Camera care ne găzduia avea pereţi şi dulapuri de stuf, patul bine protejat
de o plasă deasă contra ţânţarilor şi o fereastră care se deschidea larg spre câmpul din spate.


De la această fereastră fotografiasem, din prima zi, canale de apă care înconjurau grădini
de un verde intens în care creşteau cu siguranţă plante necunoscute - de mine (MSC), cel puţin.


Căci prin aşa grădini şi livezi nicicând nu mă plimbasem,
iar aşa plante nu mai văzusem decât în sere sau în filme... şi poate în China.


Până acum nu mai fotografiasem ciorchini de banane în bananier,


ca să nu mai spun de tot felul de multe alte fructe nemaivăzute şi nemaigustate.


Ne-am plimbat aşa câtva timp, printre câmpuri şi ape,
fotografiind şi minunându-ne de cele văzute.


Seara s-a lăsat însă repede, cum se întâmplă pe acele meleaguri,
şi, după ce am privit apusul de soare, am hotărât să ne întoarcem spre hotel.


Atunci, pe drumul de întoarcere, am zărit micul altar cu ofrande
unde ardeau beţisoare parfumate, ridicat la marginea câmpului.


Apoi l-am văzut Tu' Vân. Stătea pe prispa casei de stuf din apropiere.
Probabil că privea cerul în amurg şi se gândea la cei care au fost sau la cele ce vor fi.


Sau poate că ne aştepta, căci ne-a invitat imediat la o ceaşcă/pahar de ceai.
Iar o ceaşcă de ceai este întotdeauna prilej de poveşti, chiar dacă unele cuvinte
trebuie căutate în dicţionar. Noroc cu Internetul şi cu 4G!


Ceştilor de ceai li s-au alăturat apoi câteva gustări şi un păhărel de rachiu de orez,
iar peste puţin timp, Tu' Vân a scos ce avea mai bun în casă şi a pus pe masă.


Am gustat câte puţin din fiecare, chiar dacă nu am ştiut întotdeauna ce este. Dar a fost aşa de bun!
A fost cu siguranţă cea mai neaşteptată şi de neuitat cină la care am fost invitaţi vreodată!


Pentru că am simţit că zâmbetul şi căldura cu care ne-a primit Tu' Vân
erau sincere, fără nicio barieră de naţionalitate, limbă sau tradiţie.


Era aproape întuneric atunci când am plecat.
Am lăsat în urmă casa luminată a lui Tu' Vân.


Am luat însă cu noi o parte din lumina ei.
În suflet.
Mulţumim!


jeudi 14 mars 2019

Un aparat foto Zenit cu film alb-negru la plimbare prin Nisa de azi


Din primul salariu după absolvirea facultăţii, am cumpărat o maşină de scris portabilă Olivetti, 
iar din cel de al doilea - un aparat foto Zenit-E. 
S-au dovedit a fi investiţiile cele mai rentabile pe care le-am făcut vreodată. 
În sensul că au fost cele care mi-au adus cele mai mari bucurii. 
La micuţa Olivetti am scris teza de doctorat despre fosfazene şi prima carte despre Premiile Nobel,
 iar cu Zenitul am făcut fotografii de neuitat Mihaelei şi Cristinei.


Claviatura maşinii de scris a fost înlocuită apoi de cea a calculatorului, 
iar filmele alb-negru şi diapozitivele au fost uitate în favoarea cardurilor de memorie. 
Olivetti şi Zenitul au rămas să-şi depene amintirile pe un raft de debara, 
alături de o rolă cu panglică roşie-neagră, de aparatul şi de rama de mărit, 
de lampa cu lumină roşie şi de flacoanele cu reactivi.

Cu câţiva ani în urmă, Mihaela a vrut să revadă 
cum se face o fotografie pe hârtie după un film alb-negru deja developat. 
Atunci am revenit pentru un ceas în atmosfera laboratorului foto improvizat în bucătărie
 şi am retrăit clipa aceea fermecată când pe hârtia albă cufundată în soluţie 
prind iarăşi viaţă şi zâmbet momente trăite altădată.


Pentru Mihaela mai rămăsese de văzut cum se developează un film alb-negru.
Până de curând când, din Vietnam, ne-a scris cam aşa:
„Youpiii... [dansons la Carioca] ! O asociaţie din Ho-Chi-Minh-City organizează un atelier de
developat filme alb-negru. Am nevoie de un film cu fotografii, dar nedevelopat!"

Şi uite aşa, preţ de câteva ore, Zenitul, venit la Nisa şi reîncărcat cu film alb-negru,
a plecat la plimbare prin oraş, pe umărul meu. Ne-am oprit ici şi colo,
fotografiind lumea de azi cu tehnica de ieri.
Filmul a călatorit apoi în Vietnam, unde a fost developat de Mihaela.



Imaginile au revenit la Nisa prin Internet. Iată mai jos câteva dintre ele.
Cei care au fost pe aici vor recunoaşte locurile. 
Iar cei care nu au fost - musai să vină!

(1)

(2)

(3)

(4)

(5)

(6)

(7)

(8)

(9)

(10)

(11)

(12)

(1) Vieux-Nice
(2) Vue vers le clocher de la cathédrale
(3) et (4) Cathédrale Sainte-Réparate de Nice
(5) Magasin de souvenirs Place Rossetti
(6) La Promenade du Paillon, baptisée dans un premier temps "Coulée verte"
(7) Lycée Masséna
(8) Vue vers le Quai Rauba-Capeu
(9) Vue du Quai des États-Unis
(10) Opéra de Nice (architecte François Aune, 1885 ; 1083 places)
(11) La Chaise Bleue de SAB (Sabine Géraudie), 2014, alias La Chaise de SAB
(12) ???

P.S. Zilele trecute, reîntâlnindu-mă cu Zenitul, m-a întrebat:
„Crezi că ar putea să vină şi Olivetti la Nisa? 
Am atâtea să-i povestesc!”



jeudi 7 mars 2019

Le matin à Hoi An / Dimineaţa la Hoi An - Vietnam

Chiar dacă Hoi An, oraşul din centrul Vietnamului celebru pentru lampioanele sale multicolore,
dobândeşte un farmec aparte atunci „când felinare se-aprind şi seara cade încetişor”*,


dimineaţa este momentul zilei cel mai potrivit pentru a-l descoperi.
Atunci oraşul este liniştit, însorit, dar încă răcoros, primitor,


iar florile de Bougainvillea sunt iluminate oblic de soarele dimineţii.


Locuitorii de abia se trezesc, exceptând poate manechinele care
nu au închis ochii toată noaptea. Asta atunci când manechinele au ochi...


Tinere vietnameze îmbrăcate în tradiţionalele „ao dai” se pregătesc de o nouă zi de lucru


în care vor întâmpina turiştii veniţi să vadă, de exemplu, vechiul pod acoperit japonez.


Cafenelele îşi deschid uşile pentru clienţii matinali,



iar bărcile sunt pregătite pentru noi plimbări pe apele râului Thu Bon.



Magazinele de suveniruri şi confecţii sunt gata pentru primirea turiştilor,




iar tânăra cu pălarie conică şi rochie galbenă 
îşi începe fotogenicele tururi cu bicicleta prin oraşul vechi.



Lampioanele, acum stinse, prevestesc feeria inconfundabilă a serii,




în timp ce alături eşti invitat la o scufundare submarină nu departe de Hoi An,
în apropierea insulelor Cham.


Dar mai înainte, pentru a continua cu bine ziua,
să savurăm o cafea-filtru preparată după metoda tradiţională vietnameză,


căci Vietnamul este totuşi al doilea producător şi exportator mondial de cafea!

MSChirca, Hoi An, martie 2018
Notă: Oraşul vechi Hoi An este înscris în lista Patrimoniului Mondial Unesco (1999).


* „Când felinarele se aprind” - Versuri şi muzica: Petre Andreescu, 
cântat la început de Cristian Vasile (1934) şi mai târziu, mai pe gustul nostru,
de Nicolae Niţescu, care zicea „şi noaptea cade încetişor”.