Muze şi muzee - Cărţi, spectacole, expoziţii


Film (1) -  Valeria Gaia Guermanika
[27/04/2009]
Scena finala
(Ils mourront tous, sauf moi - 24 aprilie 2009)

Am ramas pana la sfarsitul genericului. Am zambit cand am recunoscut in incheiere, in noul logo stilizat al Mosfilmului, vechea statuie a Verei Muhina cu muncitorul si colhoznica, imagine care aparea odata la inceputul fiecarei productii Mosfilm. De data aceasta, la inceput aparuse numele companiei care a realizat pelicula: Profit Film. Se schimba vremurile…

Am profitat de intuneric pentru a ne sterge o umbra de tristete din coltul ochilor. Am iesit si am pornit-o tacuti, strabatand multimea zgomotoasa din jurul Centrului Pompidou. Inca nu iesisem din poveste. Am inceput apoi sa vorbim amandoi in acelasi timp.


Foto: Mihaela Chirca

Despre film, desigur. "Ils mourront tous sauf moi", care in rusa suna "Vse umrut a ja ostanus". Filmul a primit o mentiune speciala la Caméra d'or, Cannes 2008. Despre regizoare, bineinteles. Valeria Gaia Guermanika. Moscovita nascuta in 1984.

Despre actori, despre personaje, despre tineri. Despre o societatea care si-a pierdut vechile repere, fara sa-si gaseasca inca altele noi. Despre violenta fizica, agresivitate verbala, lipsa de comunicare, individualism, sex, drog, alcool – care jaloneaza viata elevilor unui liceu din periferia Moscovei. Dar ne-am adus aminte de recentul film al lui Clint Eastwood, "Gran Torino". Oare viata tinerilor din periferia unui oras american nu este compusa din exact aceleasi ingrediente? Exact aceleasi! Iar intrebarea pe care si-o pune la un moment dat batranul personaj din filmul american, iti vine imediat in minte cand privesti si filmul tinerei regizoare moscovite: "Ce se intampla oare cu copiii astia?"

Copii care isi doresc o lume fara adulti. Copii care leaga prietenii pe care jura sa le tina "pana atunci cand vor deveni adulti", dar care isi calca juramintele in ziua urmatoare. Au crescut oare atat de repede, au devenit adulti peste noapte ? Poate ca da, dar au devenit niste adulti tristi.

Comunicarea dintre parinti si copii pare definitiv compromisa. Un tata la somaj, purtand o coada de cal care iti spune ca a fost si el odata tanar si rebel, si ca nu vrea sa uite asta, cu o fata care il aduce la exasperare tocmai prin rebeliunea tineretii. O bataie pe care tatal i-o trage fetei asa, ca pe vremea cand copiii inca mai puteau fi batuti. Fata isi cere iertare, tatal sfarseste plangand pe umarul fetei. Suflet slav sau suflet slab, dar il intelegem atat de bine!

Violenta, fizica si verbala, solutia disperarii atunci cand nu intrezaresti nici o alta cale de rezolvare a problemelor, multe, de fiecare zi si foarte importante in ochii tai. Atunci ce iti mai ramane decat sa spui parintilor: "Toti o sa muriti, dar eu o sa raman!", sa pleci trantind usa si sa te duci sa plangi?

Dar tocmai aici e farmecul scenei finale. Caci fata nu se duce sa planga in camera ei, langa oglinda in care se admirase nu de mult cu un cercel in buric, nu se duce sa planga afara, sa se ascunda langa bloc sau in curtea scolii, ale carei tainite le stia bine, nu se duce nici la vreo prietena improbabila. Fata se duce in alta camera si se ghemuieste plangand, cu capul pe genunchi, intre un birou si o canapea. Numai ca imaginea biroului si a canapelei mai aparuse in film doar o singura data. Atunci tatal citea, stand intins pe canapea, iar mama scria la birou. Este deci nevoie de repere, este nevoie sa simtim prezenta parintilor, chiar daca ei nu mai sunt acum aici. Dati-mi voie sa vad in aceasta scena finala o unda de speranta ascunsa cu pudoare si talent.

Text: MSChirca

Teatru (1) - Michael Lonsdale - Leonardo
[02/05/2009]
Si la bine si la rau
("Léonard de Vinci et la nature. Les carnets de Léonard" – Théâtre Déjazet, Paris, 29 aprilie 2009)

Biblioteca Institutului Frantei pastreaza douasprezece carnete in care Leonardo da Vinci (1452, Vinci - 1519, Amboise) si-a notat observatiile si schitat ideile in perioada 1487-1508, 1509. Caietele l-au insotit la Clos Lucé, langa Château d'Amboise, unde a venit in 1516 la invitatia lui François Ier, care i-ar fi spus cu aceasta ocazie: "Fais ce que tu veux!"
Leonardo da Vinci si-a lasat manuscrisele (circa 120 carnete, se pare) mostenire elevului sau, Francesco Melzi, care il insotise la Amboise. Acesta le-a pastrat, fara sa publice nimic, desi Leonardo se pare ca il rugase sa publice o parte din ele. Dupa moartea lui Melzi in 1570, manuscrisele au fost vandute de fiul acestuia si s-au risipit.

In perioada 1609-1674, cele 12 carnete ale lui Leonardo da Vinci au ajuns la Biblioteca Ambrosiana din Milano, 10 dintre acestea donate de catre contele Galeazzo Arconati in 1637. Dupa ce Bonaparte a intrat invingator in Milano in 1796, carnetele au facut parte din prada de razboi si au luat drumul Bibliotecii Nationale din Paris. La sfarsitul secolului XVIII, cele 12 carnete au fost identificate prin litere de la A la M, fara a se tine seama de data elaborarii lor, astfel incat cel mai vechi este carnetul B, iar cel mai nou carnetul D (vezi si http://www.bibliotheque-institutdefrance.fr/historique/devinci.html).

In 1848, contele italian Gugliemo Libri-Carrucci, matematician, foarte apreciat la Paris (profesor la Collège de France, membru al Academiei de Stiinte), a fugit la Londra dupa ce a subtilizat din biblioteci un mare numar de manuscrise de valoare, printre care si 34 pagini din carnetul A si 10 pagini din carnetul B. Biblioteca Nationala a reusit sa recupereze o parte din foile apartinand carnetelor lui Leonardo, care au revenit in 1891 la Biblioteca Institutului Frantei. Cu ocazia expozitiei "Léonard de Vinci, dessins et manuscrits", organizata la Luvru in 2003, a fost realizat un DVD cu carnetele maestrului.

Fiecare pagina din cele cateva mii curpinse in cele 12 carnete ale lui Leonardo este nepretuita. Fie ca este vorba de schitele inventiilor sale, de desene anatomice sau de observatii si idei. Leonardo scria cu mana stanga, de la dreapta la stanga, iar literele erau rasturnate, ca si cum ar fi fost reflectate intr-o oglinda. Nu folosea nici accente, nici semne de punctuatie. Majoritatea notelor au caracter stiintific, caci Leonardo afirma: "tutte le scienze che non nascono dall esperienza - madre di ogni certezza - sono vane e pieni di errori".


Atelierul Brancusi, Paris

Oricat ar fi de interesante scrierile lui Leonardo, sa incerci sa tranformi lectura catorva pagini din caietele sale intr-un spectacol, este un lucru extrem de riscant. Poti sa subtitrezi: "Une conception originale de Patrick et Monique Scheyder", poti sa recurgi la participarea unui actor, Michael Lonsdale, pentru intruchipara lui Leonardo, poti sa afirmi ca interpretezi pe un pian Pleyel de la 1880 piese de Bach si Schubert (de ce?), poti sa recurgi la proiectarea de desene apartinand lui Leonardo pe fundalul scenei, poti sa spui ca doresti sa reinvii feeria spectacolelor de la Curtea din Milano, pentru care Leonardo crea decorurile…, dar nu poti cu toatea astea sa aduni mai mult de cateva zeci de spectatori si cateva secunde de aplauze.

Pe cand aplauzele anemice se stingeau rapid, iar actorul facea recunoscator cu mana spre balcon, unde singurul spectator era tehnicianul cu retroproiectorul, Amelia – care beneficiase de faptul ca bause o cafea tare inainte de a intra la spectacol, mi-a soptit resemnata si amuzata: "Cred ca asta tine de promisiunea de a fi impreuna si la bine si la rau!"

Foto&text: MSChirca


Expozitii (2) - Primitivii italieni
[16/05/2009]
Invitatie la ceai
(dupa o vizita la Muzeul Jacquemart-André, Paris)

Expozitia Primitivii Italieni despre care va povesteam acum doua zile ne-a incantat atat de mult incat singurul regret pe care l-am avut a fost acela de a nu fi fost si impreuna cu voi! Placerea pe care am incercat-o privind acele vechi icoane ar fi fost mult sporita daca, dupa ce am fi parcurs fiecare in parte aleile expozitiei, ne-am fi intalnit sa ne povestim impresiile la salonul de ceai din incinta muzeului. Despre care se spune ca este unul dintre cele mai frumoase saloane de ceai din Paris.


Ceea ce e indiscutabil e faptul ca ne-am fi bucurat sa fim impreuna!

Cateva informatii practice legate de expozitia cu Primitivii Italieni. Ea mai este deschisa la Muzeul Jacquemart-André din Paris pana pe 21 iunie 2009. Lucru rar, acest muzeu este deschis tot timpul anului, 365 zile din 365 sau 366/366! E drept, salonul de ceai este deschis doar pana la 17:30, cam scurt pentru un five o'clock tea.

Banuim ca la inchiderea expozitiei de la Paris, colectia Primitivilor Italieni se va reintoarce la ea acasa. Deci, daca in toamna aveti drum in apropiere de Leipzig, o varianta ar fi si vizitarea colectiei la Lindenau-Museum din Altenburg.

O alta varianta, in care puteti sa beti ceaiul in timp ce priviti tablourile, este o vizita pe site-ul muzeului, http://www.musee-jacquemart-andre.com/, pe care este disponibil si un audioghid care poate fi ascultat in direct sau inregistrat in mp3. Sau puteti sa priviti cele 10 frumoase reproduceri de pe site-ul ziarului Le Figaro: http://www.lefigaro.fr/culture/2009/03/12/03004-20090312DIMWWW00651-primitifs-italiens.php.

Totusi, daca treceti prin Paris si aveti putin timp de acordat "primitivilor italieni", ar fi interesant de cuplat vizita la Jacquemart-André cu o vizita la Musée du Luxembourg, unde este deschisa o expozitie despre Filippo si Filippino Lippi – Renasterea la Prato (localitate aflata la 15 km de Florenta). Vezi si http://www.museeduluxembourg.fr/.

Dupa care, va invitam la un ceai!
Foto: http://www.musee-jacquemart-andre.com
Text: MSChirca



Franta (1) - Ceasca de ceai
[17/05/2009]
Tout Feu, Tout Flamme - 16 mai 2009

Targul olarilor de la noi din sat. La editia din acest an: 95 de artizani de arta, intre care 58 de ceramisti.

95 de creatori - anunta, pe drept cuvant, programul . Veniti din toata Franta. Sculptori, maestri in portelan, specialisti in tehnica Raku, in sticla, in metal sau hartie. Tot din program: "Hartia este materialul comunicarii, purtator de semnificatii. Ea permite calatoria semnelor, realizeaza legatura. Vehiculeaza frumusetea, cunoasterea, poezia. [...] Tratament suprem: fibra vegetala devine sculptura-poezie si danseaza in spatiu. Hartia a devenit miscare".

Ne plimbam indelung printre standuri. Incercam sa alegem o ceasca din care sa ne faca placere sa bem ceaiul, atunci cand scriem cateva randuri pe blog. In cele din urma, ne hotaram. Ceasca pe care o primim cadou a fost facuta de Maëlle Loaec, Atelier Terre et Imaginaire din Pontrieux, in Bretagne. Dupa ce am primit-o, am fost curiosi sa stim mai multe despre ceasca si despre autoarea ei. "Una din temele principale ale lucrarilor mele este scrierea, o scriere indescifrabila, ca a unui palimpsest, o scriere amprenta a poemele pe care le iubesc" - scrie Maëlle Loaec http://www.pontrieux.com/1-122-Maelle-LOAEC--Ceramiste.php.

Ne place mult si se potriveste de minune cu ceaiul Lorelei de la Nulle Part Ailleurs. Multumim.

Foto&text: MSChirca



Opera (1) -  Balet - Manuel Legris
[29/05/2009]
Cand stelele danseaza...

(Reflectii la un spectacol de adio – Manuel Legris)

Stelele ne fascineaza dintotdeauna. Poate si mai mult atunci cand stim ca stralucirea lor e efemera, caci rareori ea dureaza mai mult de 20 de ani.

Prima etapa in formarea unei viitoare stele - chiar daca putini astronomi stiu asta, este cea de petit rat. Daca in alte stele este scris ca lui ii este dat sa devina o stea, un petit rat va parcurge mai multe etape de evolutie: quadrille, coryphée, sujet. Trecerea la fiecare treapta superioara necesita talent, truda zilnica si invingerea unei nemiloase concurente. Este deci necesar ca un petit rat sa creada cu toate puterile "in steaua sa".


Un petit rat este un elev al Scolii de Dans al Operei din Paris, iar quadrille, coryphée si sujet alcatuiesc "corpul de balet" al Operei din Paris. Reusita la inca un concurs, ii permite unui sujet sa se desprinda de corpul de balet si sa devina premier danseur.

Apoi, de obicei intr-o seara si intotdeauna dupa un spectacol in care s-a remarcat, o balerina sau un balerin poate sa devina "stea". O hotarare luata de directorul operei, la propunerea directoarei baletului. Un fel de atingere cu o bagheta magica care dezvaluie balerinilor si publicului ca printre ei straluceste o stea... Din 2004, aceasta metamorfoza a unui premier danseur in danseur etoile are loc cu cortina ridicata. Sunt rare cazurile cand un balerin poate sa sara peste o treapta. Sa treaca, de exemplu, direct din 3e échelon, cel de sujet, la 1er échelon, cel de danseur étoile. A fost cazul lui Manuel Legris.

Dupa patru ani la Ecole de Danse, Manuel Legris a reusit in 1980, la varsta de 16 ani, concursul care i-a permis intrarea in corpul de balet al Operei din Paris. A esuat de doua ori la concursul pentru a deveni premier danseur. Pe 11 iulie 1986 a avut loc insa evenimentul magic: la incheierea reprezentantiei cu Raymonda, care avea loc la Metropolitan Opera din New York, Rudolf Noureev l-a desemnat pe Manuel Legris danseur étoile.

Pe 15 mai 2009 a avut loc la Opera Garnier din Paris spectacolul de adio al lui Manuel Legris, cu baletul Onéguine de John Cranko. Reprezentatia a debutat cu defilarea elevilor Scolii de Dans si a balerinilor trupei de balet al operei. La sfarsitul spectacolului, o ploaie de confeti si flori, in mijlocul carora, isi lua adio Manuel Legris. Aplauze care au durat zeci de minute...

Imaginile si amintirile au ramas. Asteptam acum sa-l descoperim pe Manuel Legris in alta postura: cea de director al baletului de la Staatsoper si de la Volksoper din Viena. Si de ce nu, din nou pe scena Operei din Paris, unde poate fi oricand invitat.

Foto&text: MSChirca



Opera (2) - Thomas Quasthoff
[02/06/2009]
Daca n-ar fi fost muzica...


Duminica, 31 mai 2009 - 200 de ani de la moartea lui Joseph Haydn.
Mezzo transmite in direct de la castelul Esterhàzy din Eisenstadt concertul aniversar. In program: Die Schöpfung – Creatiunea. Dirijeaza Adam Fischer. Solisti: Annette Dasch, soprana; Christoph Strehl, tenor; Thomas Quasthoff, bariton-bas.
Ca de fiecare data cand am ocazia sa-l vad si ascult, Quasthoff ma impresioneaza profund. Dar oare cine nu e impresionat ascultandu-l, vazandu-l?

Ascultati-l! Priviti-l! Cantand Haydn:
http://www.youtube.com/watch?v=8Tk7gG_NWn0

sau Schubert impreuna cu Daniel Barenboim:
http://www.youtube.com/watch?v=fWztS6orv7U

sau Schuman, cu Hélène Grimaud:
http://www.youtube.com/watch?v=xfL5D_MN5bE&feature=related

Thomas Quasthoff se naste pe 9 noiembrie 1959 la Hildesheim. Datorita faptului ca mama sa a urmat un tratament cu Thalidomide, Thomas prezinta importante malformatii.

De timpuriu, manifesta talent muzical, insa, deoarece nu poate canta la pian, nu este admis in cursurile normale ale unei scoli de muzica. Emisiunea de televiziune "Kammermusik und Lied" a NDR, la care participa atunci cand are 13 ani, ii releva talentul si ii permite sa urmeze studii de canto, istorie si teorie muzicala. Dupa cateva semestre de studii de drept, dupa sase ani in marketing si alti cativa ca animator la NDR, Thomas Quasthoff revine pe scena in 1984. In 1998 canta la Carnegie Hall din New York. Din 1996 este si profesor de canto.

In 2003, Thomas Quasthoff isi publica autobiografia intitulata Die Stimme (Vocea). In 2006 publica o continuare: Der Bariton. In acelasi an, scoate primul sau album de jazz. Ascultati o piesa din cel de al doilea album de jazz, Watch what happens, aparut in 2007:

http://www.youtube.com/watch?v=qkwKK-NjryU&feature=related

Mereu ma intreb, ascultandu-l si vazandu-l: Oare ce ar fi fost Thomas Quasthoff, fara muzica?
Inevitabil, va veti intreba: Si muzica fara el?

Foto&text: MSChirca



Expozitii (3) - Muntele Athos
[24/06/2009]
Sfantul Munte la Paris

pana pe 5 iulie 2009

- Cum adica, nici o cana cu lapte?
- Daca-ti spun. Nici o fiinta de sex feminin. Nici femeie, nici musca, nici nimic. Daramite o vaca!
- Bine, dar cel putin o capra?
- Se pare ca ar fi acceptate pisici si gaini. Au nevoie de oua pentru pregatirea vopselelor pentru icoane.
- Pai asta rezolva problema. Nu-ti mai aduci aminte? Caci gaina ne da noua... lapte, branza, unt si oua? Dar tu crezi ca se mai picteaza azi icoane la Muntele Athos?

Mergem sa vizitam expozitia "Muntele Athos si Imperiul Bizantin" deschisa la Petit Palais. Daca n-am putut sa ne ducem noi la munte..., hai cel putin la Paris!



Petit Palais adaposteste Musée des Beaux-Arts de la Ville de Paris. La colectiile permanente intrarea este libera si ai voie sa fotografiezi. Nici una, nici alta, in cazul expozitiilor temporare, cum este cea cu icoane de la Muntele Athos. Cum nu am facut fotografii in interior, iata o adresa la care pot fi privite cateva imagini din expozitie:
http://www.zoomorama.com/a38c4489eea862534f418db51fc745ba.

De ce la Petit Palais? Probabil pentru ca acesta detine cea mai importanta colectie de icoane ortodoxe din Franta, datorata in primul rand donatiei de 80 icoane grecesti si rusesti din secolele XV-XVIII facute de Roger Cabal in 1998. De ce au acceptat 9 din cele 20 de manastiri de la Muntele Athos iesirea a circa 200 de icoane, manuscrise si obiecte de cult pentru a fi expuse in afara Greciei? Asta nu stim. Banuim. Mare parte dintre exponate parasesc pentru prima oara Muntele Athos. Doar cateva au fost expuse la Tesalonic in 1997, atunci cand acesta era declarat capitala culturala europeana. O a doua expozitie, cu mai putine exponate, a avut loc la Helsinki in 2006.

Parcurg intai rapid toate salile expozitiei, lasandu-ma impregnat de atmosfera ei, pentru a reveni apoi sa zabovesc in fata unor piese care m-au atras in mod deosebit. Cum sunt cateva manuscrise de la anii 800-900. Sau zona dedicata bisericii centrale dintr-o manastire, catholicon, unde se aud crampeie dintr-o slujba de la Muntele Athos. Sau potirul din jasp montat in argint aurit, care a apartinut lui Manuel Cantacuzino.

Daca citesc ici si colo cateva nume de despoti, imparati si alti mari donatori, apropiati sufletului meu sunt insa mesterii anonimi care, cu minutie si credinta au creat toate aceste minuni. Mi-i inchipui concentrati si impacati in timp ce picteaza sau scriu sau sculpteaza. Incerc sa-mi imaginez ce simt atunci cand isi termina lucrarea. O aseaza probabil langa fereastra, intr-un sfarsit de zi cu lumina aurie, se dau doi pasi inapoi pentru a o vedea mai bine si multumesc lui Dumnezeu ca au dus treaba cu bine la capat, facandu-si o cruce mare si zicand un Tatal nostru.




Si iesim din nou pe strazile Parisului, iar gandurile necuvioase ne dau iarasi tarcoale.
- Cum crezi oare ca e in rai? Or fi din cand in cand concerte de ingeri? Crezi ca marii donatori au fotolii la parter, iar credinciosii de rand au locuri in picioare la cucurigu?

Foto&text: MSChirca


Opera (3) -  Korngold si Donizetti
[11/10/2009]

Niki de Saint Phalle la Opéra Bastille - foto MSC

Vineri, 9 octombrie 2009 - La ville morte de Erich Wolfgang Korngold (1920).

Expozitie Korngold cu fotografii si afise de film in foaierul operei 

Sambata 10 octombrie - L'élixir d'amour de Gaetano Donizetti (1832). Cu Anna Netrebko!


La aplauzele finale, langa Anna Netrebko, baritonul roman George Petean, un excelent Belcore 

Foto&text: MSChirca


Lecturi razlete (1) - Hakan Nesser
[06/11/2009]
"Inevitabil, subiectivitatea a intervenit in alegerea citatului"

„Daca la sfarsitul vietii vei avea o duzina de amintiri frumoase, inseamna ca ai fost un om fericit. Dar nu uita ca o duzina este mult, asa ca trebuie sa incepi colectia din timp.”
Håkan Nesser – Retour à la Grande Ombre (Återkomsten – in original), Seuil, Policiers, 2005, p.210


Roata - Curtea de Arges, Foto: Mihaela Chirca, oct. 2009

Acelasi roman politist suedez are urmatorul motto:


„Daca ma intrebati care este durata vietii

va voi spune lucrurile asa cum sunt:

Este exact spatiul care separa

doua date pe o piatra de mormant.”W. F. Mahler, poet


"De cate ori a fost posibil, am preferat citarea unei afirmatii in locul unei interpretari, involuntar subiective. Dar, inevitabil, subiectivitatea a intervenit in alegerea citatului" - Introducere la Premiile Nobel pentru Fizica, Chimie si Medicina - Chirca&Chirca, Editura Tehnica, 2002)


Lecturi razlete (2) - Staffan Westerlund
[05/12/2009]
Romane politiste scandinave

"Ramase mult timp acolo, fara sa se gandeasca la nimic anume. Avea asa de rar ocazia sa fie singura cu ea insasi.
Vazuta de aici, lumea era foarte frumoasa si ai fi putut sa o crezi in afara pericolului de a fi atinsa de rautatea oamenilor sau de politica mondiala – daca nu ai fi avut motive serioase sa fii convins de contrariu.

Opera din Oslo - august 2008, foto MSC 

Inga-Lisa era bine plasata pentru asta, dar in aceasta seara nu vroia sa stie nimic.
In schimb, avea probleme de rezolvat. Le puse pe toate, gramada, pe stanca ce se gasea in fata ei, iar apa veni sa le reduca in cioburi colorate in rosu si brun de licarirea orizontului boreal."

Staffan Westerlund – L'institut de recherches, Gallimard, 2005 (in original – "Institutet", 1988)


Expozitii (4) - Ferestrele Luvrului
[03/01/2010]

Prima duminica a anului. Prima vizita : Luvru. La statia Palais Royal avem impresia ca metroul se goleste si ca toata lumea merge la Luvru. Prima duminica din luna intrarea este gratuita. Cozile au insa sute de metri, controlul de securitate de la intrare regland oarecum fluxul. Dar oare nu e extraordinar sa vezi coada la muzeu? Suntem deja obisnuiti cu cozile de la Paris. Cu cele de la muzee, vreau sa zic. Acum cateva saptamani am intalnit o coada impresionanta cand am fost sa vedem o parte din colectia Brukenthal (Breugel, Van Eyck, Memling) expusa la Muzeul Jacquemart-André, iar in ultimele zile ale anului trecut o multime ordonata facea coada la Pinacoteca pentru a vedea, ca si noi, o parte din "comorile" de la Rijkmuseum : L'âge d'or hollandais – de Rembrandt à Vermeer.Privesc fotografiile facute astazi la Luvru. Dupa atatea tablouri, ochii si mintea se odihnesc uneori privind pe fereastra. Disting in doua fotografii, surprinse fara intentie, si cozile de la intrare. In Cour Carrée coada de langa cladire incepe mult spre stanga si trece pe sub arcade pentru a intra in curtea piramidei.



In muzeu foarte multi tineri, multe familii cu copii in carucior, cateva persoane in varsta in scaune rulante. In jurul nostru se vorbeste in franceza, italiana, spaniola, japoneza, rusa si deseori in ...romana. "Uite ce frumos se vede de aici! Fa o fotografie!" – spune in spatele nostru o tanara necunoscuta partenerului, aratandu-i holul cu sculpturi. Fac si eu o fotografie pentru voi.



De la alte ferestre, alte imagini ale Parisului. "Stii ca nu-i urat ?!" – decidem noi.


Pentru nu a crede ca am fost la Luvru doar pentru a ne uita pe fereastra, iata si o pictura care ne-a atras atentia : Jean II le Bon (1319-1364), pictat inainte de 1350 (anul incoronarii). Se pare ca este primul portret independent de la Antichitate incoace. Inscriptia "Jehan roi de France" se spune ca a fost adaugata anterior, deoarece regele e reprezentat fara coroana.


In concluzie: La 2010 Multi Ani cu sanatate si noroc! Si cu cozi doar la muzee!



Expozitii (5) -  IZIS
[23/05/2010]


Afisul expozitiei "IZIS – Paris des rêves" 

De ce Izis? – ma intreaba un mail venit de dincolo de ocean.
In primul rand, pentru ca desi a facut parte din grupul celor "Five French Photographers" expusi la MoMA, New York, in 1951 - alaturi de Brassaï (pe numele sau Gyula Halász, nascut in 1899 la Braşov), Henri Cartier-Bresson, Robert Doisneau si Willy Ronis - Izis este (era?) cel mai putin cunoscut dintre ei.
In ultimul rand (but not least!), pentru fascinatia fotografiilor alb-negru ale Parisului si, mai ales, ale parizienilor de pe la jumatatea secolului trecut.
Intre primul si ultimul rand s-a intercalat descoperirea lui Izis la expozitia intitulata "Paris des rêves", dupa numele primului album publicat de Izis (1950; tiraj 170.000 exemplare).


Unul din aparatele cu care lucra Izis 

Izis – numele cu care, din 1941, isi semneaza fotografiile Israëlis Bidermanas.
Nascut in 1911 in Lituania.
Emigrat in 1930 la Paris. A luat cu el doua fotografii facute inainte de plecare: familia Bidermanas - mama, tatal si cei patru copii. Izis a reusit sa-i aduca la Paris pe sora si fratele mai mici. Parintii si celalalt frate au ramas… De mirare ca Izis a fost mereu "vesel, dar de neconsolat; niciodata fericit" - dupa cum il descrie fiul sau, Manuel Bidermanas?


Metro Mirabeau, ora 6 dimineata, 1949 

Din 1949 pana in 1969, Izis lucreaza pentru Paris Match.
In 1952 publica "Charmes de Londres", cu text de Jacques Prèvert.
In 1953 – "Paradis terrestre" cu text de Colette.
In 1955 – "Israel" – "am avut impresia ca este tara copilariei mele; am recunoscut peisajele" – scria Izis.
In 1965 – "Le cirque d'Izis".
In 1969 – "Le monde de Chagall" – fotograful surprinzandu-si prietenul pictand plafonul Operei din Paris.


Fotografii din ciclul "Circul"

O mica nota amuzanta, nu lipsita de tâlc: trimis in 1953 la Londra cu ocazia incoronarii reginei Elisabeta, Izis reuseste performanta de a face reportajul intitulat 'The Queen's People" fara nici o fotografie a reginei, in afara celei expuse intre gainile si gastele unei macelarii, in "Coronation Food".

Foto&text: MSChirca


Film (2) - Corneliu Porumboiu
[24/05/2010]
Politist, subiectiv

Rareori am vazut un film care sa-mi placa mai mult! Si niciodata nu mi s-a intamplat sa o aud pe Ami spunand: "Daca nu ar fi un film romanesc, as zice sa plecam!" Pentru a-i confirma parerea, un scaun din spatele nostru a scartait usor si lumina de pe culoar s-a strecurat pentru o clipa in intunericul salii de langa Beaubourg.

Am savurat lungile momente de asteptare - oare cu ce altceva este umpluta in proportie de 90% viata noastra cea de toate zilele? Cand politistul i-a spus la telefon unei colege ca o va astepta pe culoar 10 minute, am soptit: "Banuiesc ca vom astepta impreuna cu el!" si am avut dreptate. Aveam deja antrenamentul unei ore si mai bine de filatura in compania politistului vasluian.

Dupa zeci de filme politiste americane cu crime perverse si tragatori de elita, cu exterioare de carte postala, cu interioare filmate cu filtre pastel, cu laboratoare ultra-dotate, cu inspectoare blonde super-inteligente, cu politisti rasi si frumosi, care niciodata nu ar sorbi (vai!) dintr-o ciorba ca politistul lui Corneliu Porumboiu, "Politist, adjectiv" vine ca o superba si necesara aducere la realitate.

Ne-a amuzat enorm scena finala, in care am regasit schemele savante utilizate de "expertii" filmelor americane pentru rezolvarea cazurilor imbarligate. O desfasurare de forte demna de o tara membra NATO pentru prinderea in flagrant delict a periculosilor infractori.

Rareori ni s-a intamplat sa discutam mai mult despre un film, chiar daca ne situam pe pozitii complet opuse. Si poate tocmai din cauza asta, in mintea mea se reia de atunci in bucla melodia care insotea genericul de final:
http://www.youtube.com/watch?v=p2GBH1p7R_Y&feature=related
(Ce seara minunata, Ian Raiburg, pe versuri de Grigore Vieru)

Text&foto: MSChirca


Opera (4) - Opera Comica
[30/05/2010]



Am privit de fiecare data cu curiozitate cladirea "Operei Comice" in rarele ocazii in care pasii ne-au purtat pe langa ea. Nu foarte departe de Opéra Garnier, retrasa in mica Place Boieldieu si intorcand spatele marelui Boulevard des Italiens, Opéra Comique nu intra in circuitele turistice clasice ale Parisului.

Repertoriul oarecum rebarbativ si pretul mai degraba prohibitiv al locurilor cu vizibilitate rezonabila* facusera ca pana acum catva timp sa nu-i fi trecut inca pragul. Dar cand am aflat ca al doilea week-end din luna mai sta sub semnul invitatiei "Toti la opera!", ne-am zis ca e momentul sa-i facem o vizita.


O vizita a operei (cat de placuta poate fi o ghida trecuta de a doua tinerete, plina de accent sud-american, de umor si de informatii interesante!), o intalnire cu un tanar director tehnic pasionat, in timp ce pe scena se definitiva decorul viitorului spectacol (doua tinere au retusat ore intregi pictura unui dulap, care, in piesa pe care am vazut-o peste cateva zile, a avut un rol de cateva fractiuni de secunda, cazand la un moment dat din ascunzisurile tavanului intr-o groapa deschisa in podeaua scenei!), o vizita la atelierul de croitorie situat la ultimul etaj - prilej de a atinge cateva costume vechi de secole, dar si cele pentru viitoarea reprezentatie…




O reintoarcere in magia salii de spectacol. Specific salilor pariziene ale epocii, loja oficiala nu era cea care oferea cea mai buna vizibilitate, ci cea mai buna expunere pentru a fi vazut. Spectacolul principal era in sala, spectacolul de pe scena era un pretext. Una din cele doua loji oficiale era a reginei (cea din fotografia de mai sus), cea de pe latura opusa fiind a regelui. Aceasta atribuire permitea si o usoara orientare in scena pentru actori si regizori, care altfel riscau sa se incurce in stanga-dreapta. Mai tarziu latura reginei a devenit "côté cour", iar latura regelui - "côté jardin", pentru ca asa se intampla sa fie la o sala de la Tuileries unde Comedia Franceza se mutase la 1771.



Si revenim in elegantele foaiere unde, in alte epoci, cand sala de spectacol nu era incalzita – nu, nu in epoca de aur la care va ganditi!
Deci, sa reluam: … in alte epoci, cand sala de spectacol nu era incalzita, spectatorii veneau la pauza sa se incalzeasca putin in jurul sobei (foyer = vatra, camin), in timp ce in sala de spectacol se puneau lumanari noi, prevazute sa tina durata unui act. Daca nu era invers, caci actul unei piese nu putea dura mai mult decat viata unei lumanari…


Fotografii la Opéra Comique, Paris – mai 2010, MSC


* - Daca azi pare umilitoare existenta locurilor fara vizibilitate intr-o sala de spectacol (la Opéra Garnier sunt bilete pe care e notat clar "fara vizibilitate" – fara a se mentiona totusi ca poti sa admiri plafonul pictat de Chagall), atunci cand au fost construite aceste sali lucrurile nu erau surprinzatoare, pentru ca permiteau revenirea la un spectacol (numai) pentru a asculta partitura preferata.




Teatru (2) - Maestrul Radu Beligan
[01/06/2010]

Paris. Ultima duminica de mai 2010. Seara.
O sala cu o scena fara cortina. Scena e aproape goala. "Côté court", o mica masa ingusta si un fotoliu. Pe masa, un pahar cu apa.
Un porumbel intrat nu se stie cum, zboara sub plafonul inalt. Spectatorii umplu treptat sala. Se vorbeste incet. Se asteapta putin.

Lumina se stinge. Insotita, o umbra se strecoara in intuneric spre masa. Cu vocea sa inimitabila, in difuzoare Jean Gabin ne canta ce stie. Pe ecranul din fundul scenei se perinda fotografii cu un tanar actor roman: Radu Beligan.
Se aprinde lumina. Maestrul este in fata noastra. Se sprijina de masa. Zambeste tuturor si fiecaruia. Aplaudam, ii zambim, ne uitam unul la altul si ne spunem din priviri: "E el! La peste 91 de ani! El e!"

Maestrul se aseaza. Isi aranjeaza pe masa cateva foi si incepe sa ne citeasca-povesteasca. Despre el, despre cel care a fost si este. Despre ei, despre actori. Despre Ei, despre Maestri.
Se perinda rand pe rand amintiri cu Lucia Sturdza Bulandra, Victor Ion Popa, Mihail Sebastian, Sica Alexandrescu, Calboreanu, Giugaru, Birlic, Elvira Godeanu si cati, cati altii. Despre fiecare un gand bun, o amintire care l-a marcat. Ne vorbeste de turnee si spectacole, de Teatrul National din Bucuresti, de cel vechi si de cel nou.

Dupa vreo ora ne intreaba: "Mai puteti?" Ia o gura de apa si continua. Ne povesteste de Institutul International de Teatru, de intalnirile cu Eugen Ionescu, cu Laurence Olivier, cu Philippe Noiret. Defileaza prin fata noastra zeci de fotografii, il ascultam pe Vraca recitand Scrisoarea a III-a, il vedem pe Beligan tanar interpretand "1 aprilie". Dar mai ales il vedem in fata noastra pe maestrul Radu Beligan. Aici&Acum, aplecat deasupra foilor, cu mainile sub masa, cu vocea doar putin mai ragusita ca la inceput.

"In ultima vreme, foarte multi oameni imi pun aceasta intrebare stereotipa: Care este secretul longevitatii dumneavoastra? Cat inca mai am rabdarea sa le raspund, le spun ca dupa mine secretul biblic al longevitatii este IUBIREA. Cred ca suntem pe pamant pentru acest lucru unic: sa iubim. Repet adesea celor ce vor sa ma asculte: Iubiti ce vreti, dar iubiti!"

Frank Sinatra, cu vocea lui inimitabila, ne canta drumul lui. In picioare, aplaudam in nestire. Plecam tarziu, purtand, ca daruri de pret, cuvintele maestrului si fotografia sa cu autograf.

Mai tarziu, in noapte, vreau sa-l ascult iarasi si pun un CD nou: "Radu Beligan. Miscellanea. Colectia Mari Actori romani". Imi pun castile la urechi si fac ochii mari, ingrozit. Cineva a avut ideea sa puna ca fundal la vocea maestrului o muzica "de ascensor". Agrementata cu zgomote de tot felul: nechezat de cal, scartait de usi, ciocanitori si cuci, samd. Imposibil sa asculti vocea actorului fara sa fii distras de acest amestec nepotrivit de muzica si zgomote. Vroiam doar sa ascult vocea inimitabila a maestrului Radu Beligan!

Involuntar, imi reamintesc una din intamplarile istorisite seara trecuta de maestrul Radu Beligan in conferinta-spectacol de la Sala Bizantina a Ambasadei Romaniei de la Paris. Pe vremea cand era mai tanar, vrand sa revada un spectacol in care juca un mare actor si nemaigasind nici un loc, a ramas totusi in sala stand in picioare. Inainte de inceperea spectacolului, unul din actorii de pe scena, uitandu-se prin gaura cortinei, l-a zarit si i-a spus maestrului ce juca in acea seara: "E si Beligan in sala. Nu are loc, sta in picioare!" La care maestrul a tunat: "Cum in picioare? Cand joc EU? Nu in picioare, in genunchi sa stea!"

Foto&text: MSChirca


Lecturi razlete (3) - Lisa Unger
[16/03/2010]

Thriller au féminin


"Cand incepi sa-l cunosti mai bine pe celalalt, trasaturile lui fizice se estompeaza incet, incet. Te lasi invaluit de energia sa, de parfumul pielii sale. Devii mai sensibil la esenta fiintei sale si mai putin la aspectul ei. Iata de ce nu te poti indragosti de frumusete. Ea ne flateaza, o dorim, vrem chiar sa o posedam. Ea incanta ochii si corpul, dar nu inima."

"Din cea mai frageda varsta, fetitele sunt hranite cu basme si, in aceste conditii, cum sa te mai miri ca odata adulte ele aspira toate la un deznodamant fericit? Nimeni nu le spune ca tristetea nu dispare intotdeauna, ca anumite persoane mor nefericite fara a fi obtinut iertarea dorita, ca anumite lucruri sunt pierdute pentru totdeauna."


"Carl Jung credea in existenta in fiecare dintre noi a unei parti de umbra pe care invatam sa o disimulam, unde rezida dorintele noastre refulate, opiniile noastre secrete despre noi insine si despre cei din jur, lipsurile si trasaturile de caracter pe care le detestam si pe care incercam sa le ingropam cat mai adanc in noi. [...] Ori aceasta forta interna nu aspira decat sa fie recunoscuta si inteleasa. Numai cu aceasta conditie ne putem simti intregi, in sfarsit liberi."



"Nu cred ca noi sa fi gresit. Nu am crezut asta niciodata. Pentru mine, o multitudine de drumuri ni se ofera si este vorba numai de a hotara ce directie sa apuci pentru a ajunge acasa. Nu cred nici in regrete. La ce serveste sa ne inchipuim ce s-ar fi intamplat daca am fi acceptat un anume post, daca ne-am fi casatorit cu o iubire din tinerete sau daca am fi ezitat o secunda in plus inainte de a traversa? Niciodata nu putem sti asta."

Foto MSC
Beautiful lies - Lisa Unger
Vezi si
http://www.lisaunger.com/
http://blog.lisaunger.com/



Film (3) - Juan José Campanella
[21/06/2010]
De ce barbatii inteleg asa de greu?

De data asta suntem amandoi de aceeasi parere: e un film minunat!
El Secreto de Sus Ojos - Argentina, 2009, regia Juan José Campanella, cu Soledad Vallamil (in rolul Irenei Menéndez Hastings) si Ricardo Darin (Benjamín Espósito). Oscar 2010 pentru cel mai bun film strain.

Iesim in dupa-amiaza tarzie de duminica de la Utopia de la St. Ouen l'Aumone. Un cinematograf cu cinci sali mici, in care sunt programate filme mai vechi sau mai noi, alese cu grija. "Tous ces films délicats et subtils dont on aime vous régaler" – cum scrie gazeta cinematografului in cronica filmului Politist, adjectiv, programat luna viitoare. Aceasta alegere a filmelor si prezentare lor in versiunea originala aduc spectatori de la distante de zeci de kilometri. Ca noi.

Bufnim in ras reamintindu-ne scena catelului. O scena care urmeaza dupa cateva momente de tensiune. Camera fixeaza un culoar lung, ce se termina cu o usa deschisa spre curte. Doi indivizi fug din casa, strabatand culoarul urmariti de un catelandru care latra furios. Cei doi intrusi ies in curte, alergand spre dreapta, cu catelandrul dupa ei. Camera ramane nemiscata, filmand culoarul gol. Se aude numai latratul furios al catelandrului, latrat care inceteaza la un moment dat, lasand sa se auda tipatul scurt de durere al unui individ. In clipa urmatoare se aude schelalaitul catelandrului, pe care il zaresti prin usa din fundul culoarului fugind-zburand de la dreapta spre stanga. Doar atat!

Nu, "Secretul din ochii sai" nu este o comedie. Este categorisit ca "thriller" si chiar ca "film politic". Poate fi interpretat si resimtit in mai multe feluri. Chiar titlul poate fi inteles diferit, putand fi vorba de secretul "din ochii lui" sau "din ochii ei", desi cel mai bine ar fi: "din ochii lor". Amandoi suntem insa de parere ca "El Secreto de Sus Ojos" este in primul rand un film de dragoste. Si nu numai pentru ca nu am vazut nicicand un 'ne-sarut' (expresia ii apartine Cristinei) mai tandru ca in scena 'despartirii pe un peron de gara' din acest film!

"Si totusi, ea i-a aratat de atatea ori ce simte si ce doreste!" – spune Amelia.
"O, doar de vreo doua ori, si atunci destul de vag!" – replic eu.
"Ba nu a fost deloc vag, a fost foarte clar si nu numai de doua ori" – vine raspunsul.
"Daca spui tu! Dar cred ca au fost genul de mesaje pe care numai femeile le inteleg usor" – accept, resemnat.

Intrebarea ma framanta. Ma trezesc la 3:30 noaptea. Ma duc in sufragerie, instalez laptopul pe masuta speciala primita cadou pentru "fête des pères", gasesc filmul si il mai privesc o data. Tot in versiunea originala, dar netitrat. Nu am nevoie de cuvinte, caci incerc sa recitesc "secretul din ochii ei". Si intr-adevar, Amelia a avut dreptate!

Oare de ce barbatii inteleg asa de greu ?

- Poate doar unii dintre ei, mai grei de cap. Nu e cazul sa generalizezi! - veti replica voi, aproape sigur.


Am insa impresia ca Bonnie – pisica, iar nu motan, uitandu-se la mine, isi pune aceeasi intrebare.

Sau poate doar imi reproseaza: "Pe mine de ce nu m-ati luat sa vad si eu filmul? Macar scena cu catelul!"



Opera (5) - Juan Diego Florez si Joyce DiDonato în 
"La Dame du Lac"
[21/06/2010]


Cu ani in urma, pe cand serbam noi un sfert de secol de uniune atestata documentar, am fost s-o vedem si ascultam pe Natalie Dessay in "La fille du régiment" la Opera din Viena. Cu ocazia aceea l-am vazut pentru prima data pe scena pe Juan Diego Florez, care a plasat pe planul secund pe toti ceilalti interpreti, fie ei foarte buni, ai spectacolului!

Am gasit un extras dintr-o reprezentatie de atunci a Operei din Viena (aprilie, 2007), cu aria "Ah! Mes amis!" interpretata de Florez. Urmariti in special partea care urmeaza minutului 6:00: http://www.youtube.com/watch?v=2WdFa6nPlyE&feature=related!

Pentru comparatie, puteti gasi pe Youtube aceeasi arie in interpretarea lui Luciano Pavarotti (referinta noastra absoluta in materie de tenori), de exemplu in 1972, la Met. Unii spun ca in acest rol il prefera pe Florez. Si noi!

Ieri am fost sa-l vedem si ascultam pe Juan Diego Florez in "La Dame du Lac", la Opera Garnier. Cu ocazia aceasta am vazut-o pentru prima data pe scena pe Joyce DiDonato, care a plasat pe planul secund pe toti ceilalti interpreti, fie ei foarte buni, ai spectacolului!


Desi exista pe Youtube un fragment piratat dintr-o reprezentatie de la Opéra Garnier cu acest spectacol, prefer sa va recomand un interviu dat de Joyce DiDonato, incheiat cu un fragment din aria finala "Tanti affetti" a operei (vezi dupa minutul 4:45): http://www.youtube.com/watch?v=9yve5H9y6ys&feature=related.

Cred ca sunt putine opere care sa se incheie cu o arie, mai ales cu aria cea mai dificila a sopranei, cum este cazul pentru La donna del lago. Trebuie spus insa ca Rossini a compus in 1819, la 27 de ani, acest rol special pentru vocea, se pare extraordinara, a Isabellei Colbran, spaniola de origine, prima donna Teatrului San Carlo din Neapole.

[In paranteza fie spus (si scris): In 1822, Rossini se casatoreste cu Isabella Colbran, cu sapte ani mai in varsta ca el. Datorita unor probleme de voce, Colbran nu mai apare pe scena dupa 1823, iar Rossini se muta singur la Paris. Cuplul divorteaza in 1837, dar Rossini nu se recasatoreste decat dupa moartea Isabellei Colbran, in 1845.]

Dupa o perioada fasta (a fost jucata cu succes la Londra pana in 1851), La donna del lago intra intr-o lunga perioada de uitare. Unul din motive este ca aria finala, "stralucitoare si diabolic de dificila" (Kobbé) nu gaseste interpreta dornica sa-si asume riscul. Se pare ca si atunci cand opera este repusa in repertoriu (Florenta, 1958), aria finala este omisa.

Un alt motiv pentru indelungata absenta din repertoriu este dificila partitura a celor doi tenori, asumata acum cu brio de Juan Diego Florez (in rolul lui Hubert, de fapt tanarul rege al Scotiei Giacomo V, alias James V, alias Jacques V – depinde unde citesti distributia) si Colin Lee (in rolul lui Rodrigo di Dhu, alias Roderick Dhu). In ceea ce priveste spectacolul de ieri, trebuie mentionata si prestatia exceptionala a mezzo-sopranei Daniela Barcellona, in rolul lui Malcolm Groeme.

Cat despre poveste si de ce se cheama asa, amanunte aflati de la Sir Walter Scott si a sa The Lady of the Lake.
Pe scurt: Elena il iubeste pe Malcolm, dar tatal ei a promis-o de sotie lui Roderick, aliat politic, opus regelui Scotiei. Cum lucrurile nu sunt suficient de complicate, apare si Hubert (Uberto di Snowdon, cum ii zice afisul operei), care de fapt e Giacomo V (adica regele James V al Scotiei, tot una cu Iacob al V-lea), pe care Archibald Douglas, conte d'Angus (tatal Elenei), il tinuse prizonier timp de doi-trei ani. Dupa ce James (adica Giacomo, alias Hubert) scapase (in 1528, la manualul de istorie; respectiv cu putin timp in urma, la Opera din Paris), Douglas se refugiase in Anglia, iar regele se razbunase pe familia acestuia, ramasa in Scotia. Fara sa stie de Elena, de care Hubert (adica James, alias Giacomo) se indragosteste cand o intalneste "intaiasi data pentru prima oara". Care Elena e insa indragostita de Malcolm si ii propune lui Hubert sa fie doar prieteni (Hi, hi…) Moment potrivit sa apara si celalalt pretendent, Roderick, ceea ce da nastere la cateva clipe de mare tensiune dramatica si vocala, caci cei doi tenori trebuie sa urce pana la Do de sus, iar Hubert, mai teribil, urca chiar pana la Re!

In final regele, adica Giacomo (alias Hubert, James, Iacob etc.) il iarta pe tatal Elenei si pe Malcolm, iubitul acesteia, rol care in viziunea lui Rossini este interpretat de o mezzo-soprana, de te gandesti ca…, dar de ce nu, la urma urmei? Cat se poate de potrivit deci ca opera se incheie cu "Tanti affetti in tal momento", adica "Atatea sentimente in acelasi timp!"



Un cuvant special de multumire lui Roberto Abbado (nepotul lui Claudio), aici la aplauze, unul dintre rarii dirijori care au grija ca orchestra operei sa nu acopere vocile solistilor.

Foto&text: MSChirca


Opera (6) - Garnier, Paris
[29/06/2010]

Fara cuvinte.
Exceptandu-le pe cele din fotografii ;)






 






Lecturi razlete (4) - Arto Paasilinna
[03/07/2010]

Finlanda

Colonelul Hermanni Kemppainen, pentru care viata nu mai are nici un sens, hotaraste sa-si puna capat zilelor. Cu o bucata de funie in mana, se indreapta spre o sura abandonata, decis sa se spanzure.

"Sur le sentier, il avait soudain senti un étrange éclatement à la tempe droite, comme si une veine s'était rompue dans sa tête. C'avait été une impression merveilleuse, libératrice. Quelle chance de pouvoir ainsi mourir de mort naturelle dans ce paysage ensoleillé, honorablement, en quelque sorte. Une hémoragie cérébrale est une cause de décès convenable même pour un colonel, surtout en période de paix. Pris de vertige comme il se doit, il s'était écroulé à quatre pattes sur le pré, espérant que les spasmes de l'agonie ne tarderaient pas.
Il s'était frotté la tempe, la veine avait taché la peau en cédant. Il avait regardé sa main. Nom d'un chien, ce n'était pas du sang, mais une pâte blanche et nauséabonde. Il lui avait fallu quelques instants pour comprendre qu'il n'avait pas été frappé d'apoplexie. La coupable était une mouette tournoyant dans le ciel."


Petites suicides entre amis, 2003 - in original Hurmaava joukkoitsemurha, 1990
Arno Paasilinna (n. 20 aprilie 1942) - 35 de romane in finlandeza pana in 2010.



Finlanda 2010 - Foto Mihaela Chirca


Lecturi razlete (5) - Arto Paasilinna (2)
[04/07/2010]

Continuare...

rosugalbenverdealb

Finlanda 2010 - Foto Mihaela Chirca

Un semn, fie el venit din cer, nu-l poate opri pe colonelul Kemppainen, care-si pune latul de gat. In ultimul moment, il opreste insa Onni Rellonen, om de afaceri falit, care intra in aceeasi sura parasita pentru a-si pune, si el, capat zilelor. In cursul anilor, Onni Rellonen incercase sa se sinucida dupa fiecare faliment al firmelor, patru la numar, pe care le infiintase.

"Après sa première débâcle, il avait résolu de se dynamiter aux quatre vents. ... Il s'était enfermé dans sa baraque de chantier avec une forte charge de TNT, à laquelle il avait raccordé deux amorces et deux mèches. Il avait mis le tout dans son pantalon. Ainsi lesté, le candidat au suicide s'était assis à son bureau et avait mis le feu aux deux fils d'amorce et, par la même occasion, allumé une dernière cigarette.
L'opération n'avait réussi qu'à moitié. En se consumant, les cordeaux avaient grillé de grands trous dans son caleçon et lui avait sévèrement brûlé les cuisses. Incapable de supporter plus longtemps la chaleur de la mèche en fusion, il s'était rué dehors en hurlant. La charge de TNT avait coulé sur ses talons par les jambes de son pantalon, se détachant de l'amorce. Cette dernière avait explosé, lui causant de vilaines blessures aux fesses..."

Neprevazuta intalnire a celor doi candidati la sinucidere are ca rezultat un anunt pe care acestia il publica intr-un cotidian national:

"Nous sommes plusieurs à partager les mêmes idées, et même un début d'expérience. Ecrivez-nous en exposant brièvement votre situation, peut-être pourrons-nous vous aider. ... Pas sérieux s'abstenir. Veuillez adresser vos réponses Poste restante, ..., nom de code "Essayons ensemble"."
Arno Paasilinna - Petites suicides entre amis, 2003 - in original Hurmaava joukkoitsemurha, 1990

Nu-i asa ca numele de cod seamana cu deviza unui partid politic? Oricum, anuntul are un succes neasteptat si de aici incepe o intreaga poveste ;)



Lecturi razlete (6) - Ingeborg Bachmann
[05/07/2010]

"Cel care gaseste, nu a cautat bine"
lampacruceinteriorbiserica
Foto Mihaela Chirca - Biserici finlandeze 2010
"Qui trouve, n'a pas bien cherché"

"En quelques mots d'une rare évidence, Ingeborg Bachmann a fait le plus bel éloge du doute et résumé la quête insatiable de l'artiste comme celle du spectateur. C'est bien parce quelque chose n'a pas encore été trouvé, n'a pas encore été dit, ne le sera jamais, que les artistes continuent à créer et que nous continuons à les écouter."

Christophe Ghristi (directeur de la dramaturgie, Opéra National de Paris) - En scène, N°3, 2010


Opera (7) - Balet - Kylian - Kaguyahime
[12/07/2010]
Baletul operei - Kaguyahime - Kylian
Muzica: Maki Ishii (1985)
Coregrafia: Jiri Kylian (1988)
Scenografia si luminile: Michael Simon
Opera Bastille - Duminica, 11 iulie 2010, 14h30 - a 12-a reprezentatie

Iata cateva din informatiile de pe prima pagina a micului program de format A6 care ti se ofera la intrarea in sala.
Pe paginile 2 si 3 - distributia pe tablouri: Scène 1 DESCENTE DE KAGUYAHIME - ALICE RENAVAND, Kaguyahime s.a.m.d.
Pe pagina a 4-a si ultima a micului program, sunt trecute spectacolele de balet ale stagiunii viitoare: Le Jeune Homme et la Mort (Petit); Le Lac des Cygnes (Noureev), L'Anatomie de la Sensation (McGregor) si alte 11. De fiecare data este mentionat doar numele spectacolului si cel al coregrafului. Muzica pare, in unele cazuri, secundara.

sala solistitoti fosa
Foto MSC


Kaguya-hime inseamna "Printesa luminata". Este poate cea mai veche legenda japoneza. Povestea une printese coborata din luna pentru a aduce oamenilor pacea si dragostea. Dar, spune Jiri Kylian intr-un interviu publicat in revista En scène! : "Fiecare vroia sa o aibe doar pentru el, ceea ce provoaca razboaie, rivalitati, dezastre. Si pentru ca nu mai vrea sa vada atata suferinta, Kaguyahime decide sa se intoarca acolo de unde a venit. ... Este o poveste despre frumusete, dragoste, razboi si distrugere. ... Istoria este universala. ... In cele din urma, doar muzica evoca Japonia."
Pe YouTube exista intreg spectacolul interpretat de Nederlands Dans Theater.
http://www.youtube.com/watch?v=EUThgGP911Q&feature=related
E drept ca lipseste forta si magia spectacolului urmarit din sala, totusi este o foarte buna inregistrare. In aceasta interpretare a Nederlands Dans Theater, spectacolul a fost prezentat pentru prima oara la Paris in 1991, la Palais Garnier, cu ocazia vizitei in Franta a reginei Beatrix. Pentru a fi introdus in repertoriul Operei din Paris in 2010, in exact aceeasi montare, Kylian a decis sa incredinteze punerea in scena a baletului la trei dintre balerinii care l-au dansat in acea epoca. Ii era teama ca daca ar fi intervenit el ar fi fost tentat sa faca anumite modificari.

Si, intr-un fel - zicem noi, ar fi fost mare pacat!

Lecturi razlete (7) - Roberto Saviano
[20/07/2010]

"Choisir de sauver la vie à celui qui doit mourir, c'est vouloir partager son sort, car ici la volonté ne fait pas bouger les choses. Aucune décision ne permet de résoudre un problème, aucune prise de consience, aucune idée ni aucun choix ne peut donner la sensation d'agir de la meilleure des façons. Quoi qu'on fasse, ce sera une erreur, pour une raison ou pour une autre. C'est ça, la vraie solitude."
(Roberto Saviano, Gomorra. Dans l'empire de la Camorra, Gallimard, 2007, p. 207)

Château de VincennesSolitudine - Foto MSC
Roberto Saviano (Wikipédia, 20 iulie 2010):
• Né à Naples le 22 septembre 1979, Roberto Saviano a étudié la philosophie dans sa ville d'origine.
• A la suite du succès de son récit documentaire Gomorra, très accusateur à l'égard des activités de la Camorra, il est victime de menaces de mort. Roberto Saviano vit sous protection policière depuis le 13 octobre 2006.
• Le 16 avril 2010, le Président du Conseil Silvio Berlusconi a accusé l'auteur de Gomorra de faire la promotion des gangs mafieux et de donner une mauvaise image de l'Italie.


Opera (8) Balet - Lebedele din Novosibirsk
[21/07/2010]

Cu vreo 30 de ani in urma, pe cand lucram la Centrul de Chimie Fizica din Bucuresti, mi-ar fi placut sa am ocazia sa merg la Novosibirsk, unde era un celebru Institut de Cataliza al Academiei de Stiinte a URSS. N-am ajuns niciodata la Novosibirsk. N-a fost sa fie! Saptamana trecuta am vazut insa lebedele din Novosibirsk la Paris. Asa a fost sa fie!

AfisLustraSala
ChateletUsaZoreauaNotre Dame
LebedePavlovaBaiadera


"Lacul lebedelor". Cu balerinii Teatrului National de Opera si Balet din Novosibirk. Cu un dirijor rus, dar cu Orchestra Nationala din Ile-de-France. Dirijorul - bun. A urmat, la o saptamana distanta, "Baiadera". Alt dirijor rus bun (pleonasm?), insa aceeasi orchestra. "Treapta determinanta de viteza este reactia cea mai lenta", ziceam noi la cinetica.

"Lacul lebedelor" in coregrafia mostenita de la Marius Petipa (1895). Asa cum il vazusem si la Bucuresti cu zeci de ani in urma. De ce nu, la urma urmei, chiar daca nu ne-a pascut niciodata nostalgia. Numai ca e greu sa mai vad baletul asta fara sa-mi aduc aminte de cele patru lebede ale Baletului Trockadero:
Daca ati privit secventa de mai sus, acordati-va inca doua minute si pentru moartea lebedei lui Saint-Saëns:

Cat despre "Baiadera", lasand la o parte (ca si cum am putea!) faptul ca Minkus nu este Ceaikovski, ramane coregrafia mostenita de pe vremea razboiului de independenta (Petipa, 1877). Prilej sa regret ca pe biletele de balet clasic in coregrafii prafuite nu este marcat, vizibil: "A consommer avec modération!"

Cateva modificari au fost aduse cu siguranta la punerea in scena fata de varianta din 1877. O gaselnita teribila este o fantana, gen izvor, care apare in actul I si din care curge apa! Curge mereu si nu se opreste! Cu zgomotul permanent de robinet uitat deschis. Sau de parau de munte. Sau… (Na, uite ca iar ma gandesc la Fantana lui Duchamp!) Pana nu intra alamurile forte, nu-i chip sa nu auzi! Si cand intra alamurile, te intrebi daca nu era mai bine cu susurul enervant al izvorasului…

Noroc cu coregrafia. Jumatate din balet, personalul dansator de serviciu traverseaza elegant scena in toate directiile permise de spatiul relativ stramt de la Théâtre du Châtelet. Dar este loc sa apara si un elefant in marime naturala (pe roti) si chiar si un tigru pus la uscat (atarnat de o prajina, cu rotile in sus). Cand un balerin a facut trei piruete, sala a aplaudat in delir. Nu de putine ori, in timpul "Baiaderei" de ieri seara, mi-am adus aminte de "Dansul fetelor de la Capalna". Ce dans vioi si antrenant!


Teatru (3) - Théâtre des Bouffes du Nord, Paris
[25/07/2010]

"Am pastrat vechile scaune de lemn de la balcon, dar le-am acoperit cu o panza noua. In timpul primelor reprezentatii, cateva persoane au ramas lipite, la propriu, de scaune si a trebuit sa rambursam cateva doamne foarte suparate de a fi lasat cate o bucata din rochie.
Din fericire, au fost si foarte multe aplauze, semn al unui succes aproape zdrobitor, caci bucati mari din plafon s-au desprins sub efectul vibratiilor si au cazut, ratand de putin capetele spectatorilor."

Asa descrie Peter Brook atmosfera primelor spectacole la Théâtre des Bouffes du Nord, dupa redeschiderea sa din 1974 cu Timon din Atena (http://www.bouffesdunord.com si "Points de suspension", 2004).

intraresala
fotoliiafis
Foto MSC

Bouffes du Nord: teatru de 530 de locuri, construit in 1876 la marginea, de atunci, a Parisului, in cartierul La Chapelle, undeva in spatele Garii de Nord. Prima reprezentatie, o revista muzicala, nu are nici un succes. Nici urmatorii 10 ani nu sunt mai promitatori. Politia trebuie sa intervina pentru a evacua spectatorii care se pasioneaza prea mult pentru actiunea desfasurata pe scena. In 1885, dupa ce directoarea teatrului pleaca cu incasarile, teatrul este inchis. La redeschidere, se joaca piese cu subiecte istorice, ce dureaza de la 7 seara pana dupa miezul noptii. La pauza, pe marea soba comuna, se incalzeste mancarea adusa de acasa. Dar in 1893-1894 se joaca si Ibsen sau Bjornstjerne Bjornson (Nobel, 1903).

In 1904 teatrul este renovat, se introduce curentul electric si este rebotezat: Théâtre Molière. Dupa pauza impusa de primul razboi mondial, teatrul devine, pentru cativa ani, un music-hall de succes. Anii '20 inregistreaza insa transformarea multor sali de teatru, in special a celor mici, de cartier, in sali de cinema. Les Bouffes du Nord supravietuieste cu greu. Dupa 1935 se joaca episodic. Dupa razboi se incearca a revigorare teatrului, rebotezat Théâtre des Carrefours, care isi incepe pe 25 mai 1945 noua viata cu o piesa sovietica: Invazia, de Leonid Leonov. In iunie 1952, teatrul este inchis, deoarece nu mai raspunde normelor de securitate.

"Intr-o zi, Micheline Rozan mi-a zis: "In spatele Garii de Nord e un teatru de care toata lumea a uitat. Am auzit spunandu-se ca inca mai exista. Sa mergem sa vedem!" Ne-am urcat intr-o masina, dar ajunsi la locul unde ar fi trebuit sa fie teatrul, nu mai era nimic, doar o cafenea, un magazin si o fatada cu multe ferestre, tipica imobilelor pariziene din secolul XIX. Am vazut totusi pe zid coltul unui carton care astupa o gaura. L-am scos si am patruns intr-un tunel prafuit, pentru ca apoi sa ne ridicam privirea si sa descoperim, paraginite, carbonizate, ruinate de ploaie, ciuruite, dar cu toate acestea nobile, umane, luminoase, sa-ti taie rasuflarea: les Bouffes du Nord." (Peter Brook).


Teatru (4) - Furtuna! Irina Brook
[27/07/2010]


"Furtună!" (Tempête!), iar nu "Furtuna" (La Tempête).
Semnul de exclamare nu este de prisos. Este menit sa te puna in garda: adaptarea si regia Irina Brook. Dupa William Shakespeare. La Théâtre des Bouffes du Nord, Paris, stagiunea 2009-2010.

Cu siguranta ca fiica lui Peter Brook a mancat, de cand era mica, Shakespeare cu paine. Iar acum, in teatrul pe care tatal ei l-a redeschis in 1974 cu "Timon din Atena", Irina Brook ne ademeneste sa revizitam "Furtuna" lui Shakespeare.

Inevitabil, ne aducem aminte de "Furtuna" lui Liviu Ciulei de la Bulandra anului 1978, unul dintre spectacole de neuitat din Bucurestiul tineretii noastre: George Constantin (Prospero), Mariana Mihut (Miranda), Victor Rebengiuc (Caliban), Florian Pittis (Ariel), Ion Caramitru (Ferdinand).

Citim distributia spectacolului propus de Irina Brook: Hovnatan Avedikian, Renato Giuliani, Scott Koehler, Bartolomiej Soroczynski, Ysmahane Yaqini. Nume cu rezonante atat de deosebite! Oare cum va suna celebra fraza de la inceputul actului patru: "We are such stuff / As dreams are made on and our little life is rounded with a sleep"?

Din programul de sala cade o pagina, de aceleasi dimensiuni si culoare cu programul. Cu antetul: Théâtre des Bouffes du Nord. Tempête! Scris cu rosu, titlul: Recette du Tiramisu Impérial. Semnat: Prospero (Renato Giuliani).

Salivam de placere, asteptand urmarea. Care este pe masura, caci in adaptarea Irinei Brook, Prospero este transformat in fostul proprietar al unei vestite pizzeria din Neapole, ravnita si preluata de fostul sau prieten, Alonso…

Inventivitatea adaptarii, a punerii in scena si a jocului actorilor este incontestabila. Repovestita de Irina Brook, "Furtuna" lui Shakespeare este insa greu de regasit.

Chiar daca, la inceputul actului patru, ni se serveste, printre alte feluri de mancare preparate miraculos pe scena, si mult asteptata fraza: «Nous sommes de l'étoffe dont sont faits les rêves, et notre petite vie est entourée de sommeil.»






Teatru (5) – Inainte si dupa Furtuna!
[30/07/2010]

Decorul piesei Furtuna! puse in scena de Irina Brook este plasat pe un strat gros de nisip fin, care acopera mijlocul salii de la Théâtre des Bouffes du Nord. Pentru a sugera insula pe care Shakespeare plaseaza actiunea piesei, ideea nu e rea. Dovada ca a fost folosita si in alte montari "furtunoase", retraduse si adaptate, cum a fost si cea de la Teatrul din Ploiesti in 2009 (http://www.romanialibera.ro/util/timp-liber/furtuna-din-ploiesti-shakespeare-in-pijamale-171392.html).

Aflasem ca in spectacolul Irinei Brook, Prospero este deja in scena cand spectatorii incep sa intre in sala. Asa ca intram printre primii. Prospero sta singur la o masa simpla, de restaurant ieftin. E in maieu si pantaloni de casa. Parul, carunt si lung, ii inconjoara teasta dezgolita. Studiaza un horoscop. Daca s-ar auzi si un zgomot usor de valuri, probabil ca insula ar fi mai bine sugerata.

Sala se umple treptat. Dupa vrun sfert de ora, Prospero se indrepta spre o masa mare unde se inghesuie de-a valma tot felul de alimente si ustensile de bucatarie. Sparge cu dexteritate un ou ("Cu o singura mana! Mie nu-mi iese asta niciodata!" – remarca Ami) si isi pregateste o omleta. Nu stim cum, dar reuseste sa o prajeasca si un miros apetisant se raspandeste in sala aproape plina. Apoi isi toarna putina cafea intr-o ceasca mare, isi pune la gat un servet in carouri si incepe sa-si manance tacticos omleta. La sfarsit bea o gura de cafea, se sterge la gura cu servetul si multumeste, ridicandu-si bratele spre cer, unor spirite invizibile. Dupa care se ridica si iese din scena. Piesa poate incepe!

inceput
Cand reintra in scena, Prospero poarta un elegant costum de magician. Imaginatia Irinei Brook si talentul celor cinci actori care isi impart toate rolurile piesei domina restul spectacolului. Uneori mai asemanator cu un spectacol de circ sau de commedia dell'arte.

aplauze
Dar nu despre spectacolul construit, foarte aproximativ, pe textul (e drept, din 1610-11) lui Shakespeare, vreau sa va vorbesc. Ci despre spectacolul fara cuvinte imaginat de Irina Brook cu care incepe si se termina piesa. V-am povestit deja scena de inceput.

Nici scena finala din Furtuna! Irinei Brook nu exista in textul original. Furtuna lui Shakespeare se termina cu monologul lui Prospero:

"Now my charms are all o'erthrown,
And what strength I have's mine own,
Which is most faint : now, 'tis true,
I must be here confined by you,
Or sent to Naples…"
Or lui Propero din punerea in scena a Irinei Brook nici nu-i trece prin gand sa revina in mijlocul semenilor. Nu-l mai intereseaza puterea, pizzeria si nici macar magia. Misiunea lui pare implinita odata cu formarea cuplului Miranda-Ferdinand si cu eliberarea spiritului bun, Ariel. Prospero isi da jos haina de magician si se aseaza la masa, singur, la fel ca inainte de a incepe viata piesei. Si te intrebi ce ii mai ramane de facut acum, la sfarsitul ei. Si atunci, ca un raspuns, incepe sa se auda, din ce in ce mai puternic, zgomotul oceanului. La urma urmei, se spune ca viata a inceput in ocean…

sfarsit


Teatru (6) – Bouffe, pl. Bouffes
[31/07/2010]

Un post-scriptum la cele trei postari anterioare legate de Furtuna pusa in scena la Théâtre des Bouffes du Nord.

Cum spectacolul Irinei Brook se invarte mult in jurul mancarii si bucatariei, mai sa-ti vina sa crezi ca numele teatrului a jucat un rol in inspirarea regizoarei, caci bouffe = n.f. pop. nourriture, repas, dupa cum zice Larousse.

Numele teatrului nu are insa nici o legatura cu mancarea, venind de la opéra bouffe (opera bouffa, cum zic italieni), iar les Bouffes desemneaza le théâtre italien à Paris, zice Littré.

De ce Théâtre des Bouffes du Nord? Pentru a-l deosebi de Théâtre des Bouffes Parisiens, aflat in centrul Parisului, devenit celebru incepand cu 1855 gratie lui Offenbach.

"...sa aiba parte dreapta, egala fiecare..."

QED


Lecturi răzleţe (8) – Jostein Gaarder
[03/08/2010]
Suntem nascuti din dragoste.

"Je ne le crois pas, je ne le crois vraiment pas. Mais rêver de quelque chose d'invraisemblable porte un nom. Nous appelons cela l'espoir." (p. 188)

Am gasit cartea la sectia pentru copii a mediatecii. "Stii despre ce e vorba?" – m-a intreabat Ami. "Despre un baiat de 15 ani care primeste o scrisoare de la tatal sau, mort cu 11 ani in urma. In care ii povesteste cum a intalnit o fata cu portocale". Dupa cateva clipe, Ami a revenit: "Fata cu portocale e mama baiatului?" "Nu stiu, n-am apucat sa deschid cartea. Am citit doar coperta a patra" – i-am raspuns. Cum oare de le stie pe toate?

"Mais quand deux personnes passent la majeure partie de leur temps à se chercher, il n'est pas très surprenant qu'elles se rencontrent par pure coïncidence." (p. 137)

La Belle aux Oranges (Jostein Gaarder, Seuil, 2003)

Seara -  foto MSChirca


Lecturi răzleţe (9) – Ricardo Neftalí Reyes Basoalto
[05/08/2010]

Il apreciez in primul rand pentru poeziile lui de dragoste.


Am fost surprins, ca si altii (de exemplu http://halleyjc.blog.lemonde.fr/2010/03/04/muere-lentamente-martha-medeiros/), cand am vazut ca i se atribuie versuri pe care banuiesc ca nu le-a scris vreodata: "Muere lentamente quien hace de la televisión su gurú" etc. Poetul a murit in 1973, cand televiziunea nu devenise inca drogul omniprezent de astazi. Ceea ce nu impiedica "Muere lentamente" sa prolifereze de cativa ani pe internet sub numele lui Pablo Neruda si sa continue sa impresioneze sufletele sensibile de pretutindeni, dornice de sfaturi de viata atribuite unui laureat Nobel (1971).


Pablo Neruda (pe adevaratul lui nume Ricardo Neftalí Reyes Basoalto) nu a scris numai poezii de dragoste. Cartea pe care o am in fata poarta ca motto cuvintele sale: "M-am nascut pentru a naste, pentru a retine pasul a tot ceea ce se apropie, a tot ceea ce bate la pieptul meu ca o inima noua si tremuratoare".
Descopar in volum un text intitulat "Les poètes de la Roumanie en fleurs", care a constituit prologul unei antologii de poezie romaneasca tradusa de Pablo Neruda si publicata in 1967 la Buenos Aires. Dintre cei 44 de poeti romani tradusi de Neruda, sunt pomeniti in acest prolog Arghezi - "le vieux rebelle célébré aujourd'hui par les ministres et les ouvriers", Maria Banus, Eugen Jebeleanu, Mihai Beniuc, Demostene Botez si alti cativa. Sunt amintiti in acest text si Tristan Tzara si Ilarie Voronca, dar si Mihail (sic!) Eminescu si Ion Luca Caragiale. Pentru ca, spune Neruda : "La Roumanie a toujours disposé d'une voix pour rejoindre, du fond de ses rues ou de ses montagnes, le concert du monde et s'unir à lui".

Troita din Salistea Sibiului, satul bunilor Bunei

Surprinzator si amuzant este inceputul textului lui Neruda:
"De abia sosit in Transilvania, am cerut noutati despre Dracula.
Nu am fost inteles si a fost pacat!
Avest vampir, mereu in frac, detasandu-se pe crenelurile castelului sau de piatra neagra, acest maestru furios al terorii, inaripat asemeni unui liliac, era ignorat si era intr-adevar pacat! […]
Poetii romani care ma insoteau nu il cunosteau pe Dracula si era intr-adevar pacat!"


De trei ori pacat, zice Neruda. Ma intreb insa ce a castigat poezia romana prin faptul ca autorii de astazi il cunosc pe Dracula?

Pablo Neruda - Né pour naître (Para nacer he nacido), Gallimard, 1996.


Film (4) – Millenium 2
[08/08/2010]

Nu are nici un rost sa(-mi) amintesc numele regizorului acestui film. Daca ar fi sa aleg, mai degraba l-as numi pe Michael Niqvist, actorul care interpreteaza rolul ziaristului Mikael Blomkvist, ziarist care in mintea mea se suprapune autorului celor trei Millenium.

Oricine ar fi facut filmul, nu putea sa iasa ceva la nivelul cartii lui Stieg Larsson. La fel cum nu aveau nici o sansa de reusita cei care s-au lansat in ecranizarile cartilor lui Dan Brown. Ecranizarea unor carti care au avut un mare succes de public nu are alt scop decat sa stoarca pana la ultima picatura - ultimul ban, mai bine zis, bunavointa, deja cucerita, a cititorilor.

Cand un produs merge - adica merg incasarile, se scot pe piata toate subprodusele derivate. Este si cazul pentru ecranizarile Millenium 1, 2, 3. Atunci de ce m-am dus sa vad Millenium 2? As putea spune: pentru ca vazusem Millenium 1 si pentru ca sper sa vad si Millenium 3. Dar nu e asta principalul motiv.

Eram vineri dupa-amiaza la Paris, cu doua ore libere la dispozitie, si primisem mai de mult cadou un bilet la un cinematograf UGC, la alegere. Eram prea obosit pentru un film complicat si cu putine sanse de a gasi, in timpul vacantei de vara, un film bun si simplu. Am preferat sa vad ceva ce, intr-o oarecare masura, deja cunosteam. Speranta de a zari cateva imagini filmate in capitala suedeza a cantarit mult in alegerea facuta, caci am pastrat o frumoasa amintire Stockholmului dintr-o excursie facuta intr-o vara pe meleaguri scandinave.


Stockholm 2008 - Nikon Coolpix L12

O scena m-a amuzat. O scena fara cuvinte. Blomkvist primeste o legatura de chei pierduta de Lisbeth Salander si reuseste sa descopere adresa unui apartament inchiriat pe ascuns de aceasta. Cheile se potrivesc perfect la intrarea principala si la intrarea apartamentului, numai ca atunci cand deschide usa acestuia, Blomkvist constata ca a declansat numaratoarea inversa a alarmei. Are 30 de secunde la dispozitie si e evident ca nu stie ce sa faca. Noroc ca in acelasi timp a inceput numaratoarea inversa si la un fel de iPod pe care Lisbeth - la volan, undeva, departe, il are alaturi. Lisbeth vede pe ecran cine e intrusul, se minuneaza si infurie, dar dupa cateva clipe lungi de ezitare introduce codul de oprire a alarmei. Cu cateva secunde inainte de termen, Blomkvist asista uluit cum beculetul alarmei trece pe verde. Doar atat! Jucat fin, elegant, fara mimica exagerata, fara un cuvant. Ce sa-i faci, daca intr-un film mie imi plac mai mult imaginile?!

Pe cand filmul se apropia de sfarsit, mi-am dat seama ca venisem la acest film asa cum as fi mers in vizita la un prieten: ca sa vad ce mai face, sa-l ascult povestindu-mi pe unde a mai fost si ce i s-a mai intamplat. Nu inseamna ca prietenul meu este cel mai bun si cel mai frumos din lumea asta. Imi seamana, dar are cu siguranta si ceva din ceea ce mie imi lipseste. Nu inseamna nici ca imi place tot ce face sau tot ce povesteste. Dar prietenia presupune, nu-i asa, si un oarecare grad de indulgenta. Important este ca ne-am simtit bine impreuna!


Lecturi răzleţe (10) – Michael Connelly
[12/08/2010]

Superba dedicatia tiparita pe prima pagina a unei carti de Michael Connelly - The Overlook:

"Bibliotecarului care mi-a dat sa citesc Sa nu ucizi o pasare cantatoare"
Oare mai exista carti dedicate unui bibliotecar?



Charme au Loup Kodak CX7430







Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire